„Omul s-a dedublat din punct de vedere spiritual. Astfel închis în lanțul egocentrismului său, sufletul simte o bucurie sălbatică în dezlănțuirile plăcerii și în impunerile autoritare, cu rezultatul că, în loc să se vindece, se afundă și mai mult.”
A fost o vreme când omul era unul singur — chip întreg, nedespărțit în sine, întors cu toată ființa spre Dumnezeu. Căderea n-a fost doar o greșeală, ci o ruptură lăuntrică: omul s-a dedublat. S-a despărțit de sine însuși așa cum s-a despărțit de Dumnezeu, și de atunci poartă în el doi oameni care se luptă: cel după chip, care încă tânjește spre lumină, și cel robit patimii, care se hrănește din întuneric și-l numește bucurie.
Aceasta este taina cea mai amară a firii căzute: omul nu mai simte răul ca pe o suferință curată, ci ca pe o plăcere sălbatică. Lanțul egocentrismului nu strânge din afară, ca o pedeapsă străină; el strânge dinăuntru, ca o dependență pe care sufletul o alege iar și iar, crezând că astfel se hrănește, când de fapt se mistuie. Cel închis în sine nu mai caută eliberarea — caută repetarea. Nu mai caută vindecarea — caută intensitatea. Și tocmai în asta stă boala cea mai adâncă: bolnavul nu mai vrea leacul, ci gustul bolii.
Părinții numeau asta robie a patimilor, dar cuvântul acesta „bucurie sălbatică” arată ceva mai mult: arată pervertirea bucuriei înseși. Bucuria a fost dată omului pentru comuniune, pentru Dumnezeu, pentru frumusețea creației — dar omul dedublat a rupt bucuria de izvorul ei și a lipit-o de patimă. Așa se explică de ce plăcerea dezlănțuită și impunerea autoritară asupra altuia se ating în același loc întunecat: amândouă sunt căutări ale unei puteri care umple golul lăsat de despărțirea de Dumnezeu. Unde ar trebui să fie smerenie și dăruire, se instalează stăpânirea — fie asupra trupului propriu, fie asupra celuilalt.
Și tocmai aici stă capcana cea mai crudă: cu cât omul se lasă mai mult în voia acestei bucurii false, cu atât crede că se apropie de vindecare — pentru că orice patimă, în clipa satisfacerii ei, dă o iluzie de pace. Dar este pacea celui care a adormit în frig, nu pacea celui vindecat. De aceea sfârșitul este mereu același: în loc să se ridice, omul se afundă și mai mult. Fiecare cedare lărgește lanțul, nu-l rupe. Fiecare „bucurie” de acest fel sapă groapa mai adâncă sub picioarele lui, chiar dacă pentru o clipă i s-a părut că a găsit odihnă.
Vindecarea nu poate veni din interiorul aceluiași cerc închis, pentru că cercul acesta este chiar boala. Trebuie o ruptură de alt fel — nu ruptura dedublării, ci ruptura pocăinței, care taie lanțul din afara lui, prin harul lui Hristos. Numai El poate uni din nou ce s-a despărțit în om: chipul rănit cu asemănarea pierdută, bucuria adevărată cu izvorul ei viu. Până atunci, omul rămâne cu cei doi din el — și cu cât se lasă mai mult în seama celui întunecat, crezând că acolo e libertate, cu atât se afundă mai adânc în lanțul pe care singur, cu bucurie, și l-a strâns.