How did you meet your significant other?
I won’t speak of a meeting on some street, but of the first and last meeting — that of the soul with its Bridegroom. And precisely because I have spoken of that inward wedding, it is fitting to speak also of the visible one, for each interprets the other. St. Paul leaves no room for doubt: “Husbands, love your wives, just as Christ also loved the church and gave Himself for her” (Ephesians 5:25). He does not say “love your wives as you love yourselves” — though he adds that too, further down, as a bare minimum — he raises the bar all the way to Golgotha. A husband’s love is not modeled on warm feeling, but on self-giving unto death.
Here lies the whole difference between the two loves. Egocentric love — what St. Maximus the Confessor calls philautia, self-love — is not a neighbor of pure love but its opposite root: the mother of all vices, he calls it. It often wears love’s clothing: I look to the other to fill some emptiness in me, I approach spouse as a mirror meant to reflect back an enlarged image of myself, I feel loved only as long as I am confirmed. St. Paul names the other love, the true one, elsewhere: “love does not seek its own” (1 Corinthians 13:5). It does not seek — meaning it does not begin from lack, needing to be filled, but from fullness, wanting to give.
St. John Chrysostom, commenting on this passage from Ephesians, says something harsh and beautiful: that a husband who loves his wife as Christ loved the Church should be ready, if it came to it, “to be cut to pieces” for her. He is not speaking of romance but of sacrifice — a love that keeps no ledger, that does not ask back what it gave. He also notes that this command is harder than the one given to wives (to submit), precisely because loving sacrificially is harder than obeying.
This is how the two weddings connect. The wise virgins kept watch with lamps burning (Matthew 25:1-13) — but marriage too is a vigil: not the moment of the vows, but every day in which one chooses to die a little to self so the other may live. St. Gregory of Nyssa spoke of epektasis, the soul’s endless ascent toward God — and sacrificial love between husband and wife is the same: not a point reached once, but a daily climb, a daily laying-down of philautia, a daily repetition of “not seeking my own” until that “not” becomes the very shape of the soul.
And Revelation closes everything with the same image: “The marriage of the Lamb has come, and His bride has made herself ready” (Rev. 19:7). Perhaps every pure marriage is a small icon of that great wedding — not because they resemble each other in celebration, but because both demand the same thing: a love that does not seek itself.
RO
Nu voi vorbi despre o întâlnire de pe stradă, ci despre cea dintâi și cea din urmă întâlnire — cea a sufletului cu Mirele său. Și tocmai pentru că am vorbit despre nunta cea lăuntrică, se cuvine să vorbesc și despre nunta cea văzută, căci una o tâlcuiește pe cealaltă. Sfântul Apostol Pavel nu lasă loc de îndoială: “Bărbaților, iubiți-vă femeile, precum și Hristos a iubit Biserica și S-a dat pe Sine pentru ea” (Efeseni 5:25). Nu spune “iubiți-vă femeile precum vă iubiți pe voi înșivă” — deși adaugă și asta mai jos, ca pe o măsură minimă — ci ridică ștacheta până la Golgota. Iubirea soțului nu are ca model o simțire caldă, ci o dare de sine până la moarte.
Aici stă toată deosebirea dintre cele două iubiri. Iubirea egocentrică — pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul o numește philautia, iubirea de sine — nu este o vecină a iubirii curate, ci rădăcina tuturor patimilor, spune el, mama tuturor relelor. Ea se îmbracă des în haina iubirii: caut în celălalt ceva care să-mi umple mie golul, mă apropii de soție sau de soț ca de o oglindă care să-mi întoarcă chipul meu mărit, mă simt iubit doar câtă vreme sunt confirmat. Sfântul Pavel numește iubirea cealaltă, cea adevărată, în alt loc: “dragostea nu caută ale sale” (I Corinteni 13:5). Nu caută — adică nu pornește din lipsă ca să se umple, ci pornește din plinătate ca să dăruiască.
Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind acest loc din Efeseni, spune un lucru aspru și frumos: că soțul care-și iubește femeia ca pe Hristos Biserica ar trebui să fie gata “să se lase tăiat în bucăți” pentru ea, dacă ar fi nevoie. Nu vorbește despre romantism, ci despre jertfă — despre o iubire care nu ține socoteală, care nu cere înapoi cât a dat. Și tot el observă că porunca aceasta e mai grea decât cea dată femeilor (să se supună), tocmai pentru că a iubi jertfelnic e mai greu decât a asculta.
Așa se leagă cele două nunți. Fecioarele înțelepte vegheau cu candela aprinsă (Matei 25:1-13) — dar și căsătoria e o veghe: nu clipa cununiei, ci fiecare zi în care alegi să mori puțin față de tine ca să trăiască celălalt. Sfântul Grigorie de Nyssa vorbea de epectază, urcușul fără sfârșit al sufletului spre Dumnezeu — și tot așa e iubirea jertfelnică dintre soț și soție: nu un punct atins o dată, ci o urcare zilnică, o lepădare zilnică de philautia, o repetare a lui “nu caut ale mele” până când acest “nu” devine chipul propriu al sufletului.
Și Apocalipsa încheie totul cu aceeași imagine: “Nunta Mielului a sosit, și mireasa lui s-a pregătit” (Apoc. 19:7). Poate că fiecare căsătorie curată e o icoană mică a acestei nunți mari — nu pentru că se aseamănă prin sărbătoare, ci pentru că amândouă cer același lucru: o iubire care nu se caută pe sine.
