If you could go back and witness any historical event, which one would you pick?
Golgotha isn’t hidden. We are the ones who run from it. Modern man doesn’t deny the cross — he circles it, numbs it, drowns it in noise. Psychology calls this avoidance: any unresolved inner pain, anything we refuse to face about ourselves, gets pushed into the subconscious and buried under distraction — scrolling, work without limit, pleasure without satisfaction. The Church Fathers named the same thing differently: sloth of the heart, refusal of repentance, flight from the self.
Golgotha isn’t just a historical place but a mirror. There, it becomes clear what every man hides in his depths: passion turned master, desire demanding sacrifice, the fear of death dressed in a thousand masks. This is why contemporary man prefers anything else — entertainment, therapy without a cross, spirituality without crucifixion — any form promising healing without passing through pain. But depth psychology knows what the Fathers also knew: what isn’t faced cannot be healed. What is repressed returns stronger, in another form — unexplained anger, nameless anxiety, an emptiness that keeps demanding more.
To look at Golgotha means accepting that the evil in the world isn’t “out there,” in others, in history, but “in here,” in me, in each moment’s choice. It’s the hardest thing the mind (nous) can do: to stop projecting evil outward and recognize it within, without fleeing. Not by accident does St. Isaac the Syrian say that the one who knows himself is greater than one who raises the dead — because to truly look at oneself takes more courage than a miracle.
So I don’t choose Golgotha out of morbidity, but because it’s the only place where the running stops. There, there’s nowhere left to flee. And perhaps that’s exactly why modern man, so free to go anywhere, refuses the one road that requires standing still.
RO
Nu Golgota e ascunsă. Noi suntem cei care fugim de ea. Omul modern nu neagă crucea — o ocolește, o anesteziază, o umple cu zgomot. Psihologia numește asta evitare (avoidance): orice durere lăuntrică nerezolvată, tot ce nu vrem să privim în față despre noi înșine, îl împingem în subconștient și-l acoperim cu distragere — scroll, muncă fără măsură, plăcere fără saț. Sfinții Părinți numeau același lucru cu alt cuvânt: lenevirea inimii, refuzul pocăinței, fuga de sine.
Golgota nu e doar un loc istoric, ci o oglindă. Acolo se vede limpede ce ascunde fiecare om în adâncul lui: patima devenită stăpân, pofta care cere jertfă, frica de moarte îmbrăcată în mii de măști. De aceea omul contemporan preferă orice altceva — divertisment, terapie fără cruce, spiritualitate fără răstignire — orice formă care promite vindecare fără trecere prin durere. Dar psihologia adâncă știe ce știau și Părinții: ce nu e privit în față, nu poate fi vindecat. Ce e refulat, se întoarce mai puternic, sub altă formă — mânie neînțeleasă, anxietate fără nume, un gol care cere mereu mai mult.
A privi Golgota înseamnă a accepta că răul din lume nu e “acolo”, la alții, la istorie, ci “aici”, în mine, în alegerea de fiecare clipă. E cel mai greu lucru pe care mintea (nous-ul) îl poate face: să nu mai proiecteze răul în afară, ci să-l recunoască înăuntru, și să nu fugă. Nu întâmplător spune Sfântul Isaac Sirul că cel ce se cunoaște pe sine e mai mare decât cel ce înviază morți — pentru că a te privi cu adevărat cere mai mult curaj decât o minune.
Așa că nu aleg Golgota din morbiditate, ci pentru că e singurul loc unde fuga se oprește. Acolo nu mai ai unde alerga. Și poate tocmai de-asta omul modern, atât de liber să meargă oriunde, refuză singurul drum care cere să stea pe loc.
