What’s the most annoying trope in books or movies?
Do not read on as though you were merely a witness to this parable. You are being judged by it.
There is a trope so common in books and films that we no longer even see it: the hero is placed beside another, weaker, more cowardly, more soiled in soul, and we, the readers, feel — without being told — here is good, here is evil, here is your side. No one asked us for anything, and yet we have already received a consolation: we are, evidently, among the good. This is the theft: it makes us feel justified without our having paid anything for it.
Christ exposed this mechanism with a single sentence of prayer. The Pharisee in Luke 18 does not lie when he says, „I thank You that I am not like other men” — perhaps it is even factually true. But his prayer does not rise. It is a prayer that looks at itself in another man’s window, in order to admire itself. The tax collector does not even lift his eyes. He has no term of comparison, because he has no time left to spend on anyone else: he has one dead man to mourn — himself. And it is he, not the Pharisee, who goes home justified.
Abba Moses had a disturbing habit. When called to judge a brother’s sin, he would take a cracked jar, fill it with water, and walk to the gathering, letting it trickle out behind him the whole way. Asked why, he answered: „My sins run out behind me and I do not see them, and today I am made to judge the sins of another.” That is all one needs to know about the trope of „goodness by comparison”: it always sets you in front of someone else’s jar, so that you never look behind you, at your own trickling stream.
Evagrius Ponticus places vainglory just before pride — not as a gentler step, but as the most cunning thief among all the evil thoughts, because it steals from the soul’s own good deeds, praising them, emptying them of their reward before they can reach God. Saint John Climacus goes deeper still, telling of the monk who wept for his sins and, in the same breath, silently congratulated himself for his tears. Vainglory needs no great virtue to feed on — the mere shadow of one will do. The comparison with the Pharisee in the story is exactly this shadow: you praise yourself not for what you have done, but for what you did not do like the „bad” character.
Saint Paul wrote it without room for escape: „Therefore you are inexcusable, O man, whoever you are who judges, for in whatever you judge another you condemn yourself; for you who judge practice the same things” (Romans 2:1). And Christ: „Why do you look at the speck in your brother’s eye, but do not consider the plank in your own eye?” (Matthew 7:3). This is no gentle metaphor. The plank is heavier than the speck precisely because it is yours and you cannot see it — you went blind to it in the very instant you saw the other man’s speck so clearly.
Psychology has a colder name for the same movement of the fallen soul: projection. What you cannot bear to see in yourself, you throw, without knowing it, onto the other, and then you fight it there, outside, where it is easier, instead of fighting it in yourself, where it would actually hurt. „Downward social comparison” — feeling better by looking at someone „beneath” you — is not merely an adaptive coping strategy, as the textbooks present it with clinical gentleness; it is the very structure of the old Adam hiding among the trees of Paradise so as not to answer the question „where are you?” (Genesis 3:9), casting the blame on the woman, on the serpent, on anyone but himself.
Aristotle said that virtue is not measured by distance from the worst case, but by nearness to a right center. Kierkegaard named the most hidden despair exactly this: the man who refuses to stand alone, bare, before God, and always flees toward a third term — the other — so as not to be measured directly by the Absolute. But at the Judgment no „other” will be summoned. You will be called by name, alone, and no one will stand beside you to make you look better by contrast.
This is why the Jesus Prayer has no direct object outside yourself and God: „Lord Jesus Christ, Son of God, have mercy on me, a sinner.” It does not say „a sinner, unlike that one.” It says only that — and falls silent.
The trope in the book will keep flattering you, because it sells cheap peace well. But Abba Moses’s cracked jar is trickling out behind you too, even now, as you read on, content that you, at least, are not like the Pharisee in the story.
RO
Nu citi mai departe ca și cum ai fi doar martorul acestei pilde. Ești judecat de ea.
E un tropou care revine în atâtea cărți și filme încât nici nu-l mai vedem: eroul e așezat lângă un altul mai slab, mai laș, mai murdar la suflet, iar noi, cititorii, simțim fără să ni se spună — iată binele, iată răul, iată tabăra ta. Nimeni nu ne-a cerut nimic, și totuși am și primit o mângâiere: suntem, evident, de partea celor buni. Acesta e furtul: ne face să ne simțim îndreptățiți fără să fi plătit nimic pentru asta.
Hristos a demascat mecanismul acesta cu o singură propoziție de rugăciune. Fariseul din Luca 18 nu minte când spune „îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni” — spune un adevăr faptic, poate. Dar rugăciunea lui nu urcă. E o rugăciune care se privește pe sine în geamul altuia, ca să se admire. Vameșul nu-și ridică nici ochii. N-are termen de comparație, pentru că nu mai are timp de pierdut cu altcineva: are un singur mort de plâns — pe sine. Și tocmai el, nu fariseul, se întoarce acasă îndreptat.
Avva Moise avea un obicei tulburător: când era chemat să judece păcatul unui frate, lua un vas spart, îl umplea cu apă și mergea legănându-l în urma sa, lăsând-o să curgă pe drum. Întrebat de ce, răspundea: „Păcatele mele curg în urma mea și nu le văd, iar eu am fost pus astăzi să judec păcatele altuia.” Iată tot ce trebuie știut despre tropoul „binelui prin comparație”: el te așază mereu în fața vasului altuia, ca să nu privești în urmă, la propriul tău șuvoi.
Evagrie Ponticul pune slava deșartă chiar înaintea mândriei — nu ca pe o treaptă mai blândă, ci ca pe hoțul cel mai viclean dintre toți gândurile rele, pentru că fură chiar din faptele bune ale sufletului, lăudându-le, golindu-le de plată înainte ca ele să ajungă la Dumnezeu. Sfântul Ioan Scărarul merge și mai adânc: povestește despre călugărul care plângea pentru păcatele sale, și apoi, în aceeași suflare, se lăuda în sinea lui pentru lacrimile vărsate. Slava deșartă nu are nevoie de o virtute mare ca să se hrănească — îi ajunge și umbra uneia. Comparația cu fariseul din poveste e exact această umbră: te lauzi nu pentru ce ai făcut, ci pentru ce n-ai făcut ca personajul negativ.
Sfântul Apostol Pavel a scris limpede și fără loc de întoarcere: „În ceea ce judeci pe altul, pe tine te osândești, căci tu, care judeci, faci aceleași lucruri” (Romani 2, 1). Și Hristos: „De ce vezi paiul din ochiul fratelui tău, iar bârna din ochiul tău n-o iei în seamă?” (Matei 7, 3). Nu e o metaforă blândă. Bârna e mai grea decât paiul tocmai fiindcă e a ta și n-o vezi — ai devenit orb la ea în chiar clipa în care ai văzut limpede paiul altuia.
Psihologia are un nume mai rece pentru același mecanism al sufletului căzut: proiecție. Ceea ce nu poți suporta să vezi în tine îl arunci, fără să știi, asupra celuilalt, și apoi te lupți cu el acolo, în afară, unde e mai ușor, în loc să te lupți cu tine, unde ar durea cu adevărat. Comparația descendentă din studiile de psihologie socială — te simți mai bine uitându-te la cel „mai jos” — nu e o simplă strategie de adaptare, cum o prezintă manualele cu blândețe clinică; e chiar structura vechiului Adam care se ascunde între pomii Raiului ca să nu răspundă la întrebarea „unde ești?” (Facere 3, 9), aruncând vina pe femeie, pe șarpe, pe oricine, numai pe sine nu.
Aristotel spunea că virtutea nu se măsoară prin distanța de cel mai rău, ci prin apropierea de un centru drept. Kierkegaard a numit disperarea cea mai ascunsă tocmai pe aceasta: omul care refuză să stea singur, gol, înaintea lui Dumnezeu, și fuge mereu spre un al treilea — celălalt — ca să nu fie măsurat direct de Absolut. Dar la Judecată nu va fi chemat „celălalt”. Vei fi chemat pe nume, singur, și nimeni nu va fi lângă tine ca să te faci mai bun prin contrast.
De aceea rugăciunea inimii n-are obiect direct în afara ta și a lui Dumnezeu: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul.” Nu spune „păcătosul, spre deosebire de acela”. Spune doar atât — și tace.
Tropoul din carte te va flata mereu, pentru că vinde bine liniștea ieftină. Dar vasul spart al lui Avva Moise curge și în urma ta, chiar acum, în timp ce citești mulțumit că tu, cel puțin, nu semeni cu fariseul din poveste.
