Have you ever liked a villain more than the hero? Who and why?
This theme isn’t only theological. Psychology calls it projection and self-deception: a person who cannot bear his own shadow expels it onto someone else and settles by judging them. Philosophy, in Sartre, calls it bad faith (mauvaise foi) — the lie one tells oneself to avoid owning one’s freedom and responsibility; in Socrates, by contrast, know thyself remains the only road to real virtue. These four Gospel moments put three languages — theological, psychological, philosophical — to say, each in its own vocabulary, the same thing.
The publican (Luke 18:9-14). Theologically: one leaves the temple set right, the other puffed up. Psychologically: the Pharisee practices what we’d now call moral licensing — accumulated good deeds become a balance he believes buys him the right to judge. His nous is fully occupied with the inventory of his own merits, leaving no room for self-examination. Philosophically: he’s Sartre’s man in bad faith — playing the role of „the Righteous One” so convincingly he forgets it’s a role, not an essence. The publican, by contrast, has no role to play; his seven-word prayer is the most lucid act in the whole parable.
The woman caught in adultery (John 8:1-11). Theologically: the stone never thrown falls into the soul that held it. Psychologically: their withdrawal, „beginning with the eldest,” is almost an experiment in how self-awareness grows with age once defenses stop blocking it — each recalls, in turn, his own fall. It’s projection dissolving on its own before a single plain question. Philosophically: Christ doesn’t abolish the Law, He moves the question from the plane of the deed to the plane of the one judging — an almost Kantian move: the law stays universal, but whoever applies it cannot step outside his own condition of also being under it.
The sinful woman with the myrrh (Luke 7:36-50). Theologically: „he who is forgiven little, loves little.” Psychologically: Simon judges her, and in his mind indirectly judges Christ too — the classic mechanism of displacing one’s own unacknowledged shame onto those around him. She doesn’t defend herself, doesn’t explain, doesn’t argue — the silence and tears are the language of someone no longer hiding from herself, which psychology recognizes as the mark of an integrated conscience, not a fragmented one. Philosophically: her gesture — the touch, the tears, the hair — is a language of the body before any word, closer to what some existentialist philosophers call bodily authenticity than any moral discourse of Simon’s.
The thief on the cross (Luke 23:39-43). Theologically: he enters Paradise first. Psychologically: facing death, psychic defenses collapse — what psychology today calls terror management, except in him it produces not denial but clarity: „we indeed justly.” It’s perhaps the only moment in the whole Gospel where a man acknowledges his deed with no trace of rationalization left. Philosophically: it’s an almost pure instance of what Kierkegaard would call the leap — he has no time for gradual ethical construction, only one act of total, immediate recognition that changes everything left of his life, even if what was left was only an hour.
The thread stays the same, now confirmed by three voices. It isn’t sin that separates a person from God, but the mask of innocence laid over it. Psychology calls this self-deception, philosophy bad faith, theology the nous blinded by the false light of a good deed. And in all three languages, those counted villains remain, paradoxically, the only figures in these four scenes who looked at themselves without makeup.
RO
Tema aceasta nu e doar teologică. Psihologia o numește proiecție și autoamăgire: omul care nu-și suportă propria umbră o expulzează asupra celuilalt și se liniștește judecându-l. Filozofia o numește, la Sartre, rea-credință (mauvaise foi) — minciuna pe care ți-o spui ție însuți ca să nu-ți asumi libertatea și răspunderea faptei; la Socrate, dimpotrivă, cunoaște-te pe tine însuți rămâne singura cale spre virtute reală. Cele patru întâmplări din Evanghelii pun aceste trei limbaje — teologic, psihologic, filozofic — să spună, fiecare cu vocabularul lui, același lucru.
Vameșul (Luca 18:9-14). Teologic: unul iese din templu îndreptat, celălalt îngâmfat. Psihologic: fariseul practică ceea ce azi numim moral licensing — faptele bune acumulate devin un cont din care crede că poate retrage dreptul de a judeca. Nousul lui e ocupat integral cu inventarul propriilor merite, n-are loc liber pentru autoexaminare. Filozofic: e omul lui Sartre în rea-credință — se joacă rolul „Dreptului” atât de convingător încât uită că e doar un rol, nu o esență. Vameșul, dimpotrivă, n-are rol de jucat; rugăciunea lui de șapte cuvinte e actul cel mai lucid din toată pilda.
Femeia prinsă în adulter (Ioan 8:1-11). Teologic: piatra nearuncată cade în sufletul celui ce-o ținea. Psihologic: retragerea lor, „începând de la cei mai bătrâni”, e aproape un experiment despre cum conștiința de sine crește cu vârsta când nu e blocată de apărări — fiecare își amintește, rând pe rând, propria cădere. E proiecția care se stinge singură în fața unei întrebări simple. Filozofic: Hristos nu abolește Legea, ci mută întrebarea din planul faptei în planul subiectului care judecă — mișcare aproape kantiană: legea rămâne universală, dar cel ce o aplică nu poate ieși din propria condiție de a fi și el sub ea.
Femeia păcătoasă cu mirul (Luca 7:36-50). Teologic: „cui se iartă mai puțin, iubește mai puțin.” Psihologic: Simon o judecă pe ea și, în gând, îl judecă indirect și pe Hristos — mecanism clasic de deplasare a rușinii proprii nerecunoscute asupra celor din jur. Ea nu se apără, nu explică, nu argumentează — tăcerea și lacrimile sunt limbajul cuiva care nu se mai ascunde de sine, iar asta psihologia o recunoaște drept semnul unei conștiințe integrate, nu fragmentate. Filozofic: gestul ei — atingerea, lacrimile, părul — e un limbaj al trupului dinaintea cuvântului, mai aproape de ceea ce unii filozofi ai existenței numesc autenticitate corporală decât orice discurs moral al lui Simon.
Tâlharul de pe cruce (Luca 23:39-43). Teologic: intră cel dintâi în rai. Psihologic: în fața morții, apărările psihice cad — e ceea ce psihologia numește azi terror management, dar la el nu produce negare, ci limpezime: „noi pe drept.” E poate singurul moment din toată Evanghelia unde un om își recunoaște fapta fără nicio urmă de raționalizare. Filozofic: e o exemplificare aproape pură a ceea ce Kierkegaard ar numi saltul — nu are timp de construcție etică treptată, doar un act de recunoaștere totală, imediată, care schimbă tot ce mai rămăsese din viața lui, chiar dacă rămăsese doar un ceas.
Firul rămâne același, dar acum cu trei voci care-l confirmă: nu păcatul desparte omul de Dumnezeu, ci masca de nevinovăție pusă peste el. Psihologia numește asta autoamăgire, filozofia rea-credință, teologia orbirea nousului de lumina falsă a faptei bune. Și în toate trei limbajele, cei socotiți răufăcători rămân, paradoxal, singurii personaje din aceste patru scene care s-au privit pe ei înșiși fără machiaj.
