What’s the best way to meet new people while traveling?
The question assumes that meeting is a technique: the right place, the right tactic, the right app. The Fathers know that you meet no one as long as you remain the center of your own road. Socrates told a man who complained that travel changed nothing: „Because you took yourself along.” We travel to escape ourselves, yet we carry our passions and thoughts with us. Their root, according to St. Maximus the Confessor, is philautia, self-love, which turns the other into a mirror or a tool. Whoever seeks to be seen meets no one, only his own reflection.
St. John Climacus speaks of xeniteia, exile, as a separation from everything familiar so that the mind may stay unshaken. The true stranger has nothing to gain and nothing to defend, and so he is able to listen. Abraham at the oak of Mamre did not „make the acquaintance” of three passersby. He stood at the tent door and served before he knew who they were (Gen. 18; Heb. 13:2). Welcome comes before knowledge. So too on the road to Emmaus (Lk. 24:13-35): two travelers, a Stranger who joins them, hearts burning along the way, and eyes opened only in the breaking of bread.
Martin Buber would say that whoever collects people like landmarks lives in an I–It relation. The I–Thou encounter cannot be engineered. It can only be received.
I have seen people who collect acquaintances like souvenirs and return home alone. I have also seen a few who sat down silently at a stranger’s table and stayed friends for years.
A brother asked an elder: „How shall I meet people on my journey?” The elder said: „Go as one who has nothing to gain and nothing to defend. And whoever you meet, receive him as Christ, for perhaps it is He.”
Întrebarea presupune că întâlnirea e o tehnică: locul potrivit, tactica potrivită, aplicația potrivită. Părinții știu că nu întâlnești pe nimeni cât timp ești centrul propriului drum. Socrate i-a spus unuia care se plângea că drumurile nu-l schimbă: „Pentru că te-ai luat și pe tine cu tine”. Omul călătorește ca să scape de sine, dar își cară cu el patimile și gândurile. Rădăcina lor, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, e filautia, iubirea de sine, iar ea face din celălalt o oglindă sau o unealtă. Cine caută să fie văzut nu întâlnește oameni, ci își întâlnește chipul.
Sfântul Ioan Scărarul vorbește despre xeniteia, înstrăinarea, ca despărțire de tot ce ne e familiar, ca mintea să rămână nezdruncinată. Străinul adevărat nu are ce câștiga și nici ce apăra, iar de aceea poate asculta. Avraam, la stejarul Mamvri, nu a „făcut cunoștință” cu trei trecători. A stat la ușa cortului și a slujit înainte să știe cine sunt (Fac. 18; Evr. 13:2). Primirea precedă cunoașterea. La fel pe drumul Emausului (Lc. 24:13-35): doi călători, un Străin care li se alătură, inimi care ard pe cale și ochi care se deschid abia la frângerea pâinii.
Martin Buber ar spune că cine adună oameni ca pe niște repere turistice trăiește relația Eu–Acela. Întâlnirea, Eu–Tu, nu se obține, ci se primește.
Am văzut oameni care adună cunoștințe ca pe suveniruri și se întorc singuri. Am văzut și pe câțiva care s-au așezat tăcuți la o masă străină și au rămas prieteni ani de zile.
Un frate l-a întrebat pe un bătrân: „Cum să întâlnesc oameni pe drum?” Bătrânul i-a zis: „Mergi ca unul care nu are nimic de câștigat și nimic de apărat. Iar pe cine vei întâlni, primește-l ca pe Hristos, că poate chiar El este.”
