What’s a country that’s at the top of your bucket list?
The country I hold highest has no borders on any map and asks for no visa. The Psalmist calls it „the land of the living” (Ps. 26:13), and Christ gives it to the meek: „Blessed are the meek, for they shall inherit the earth.” It is inherited, not conquered. Modern man searches for it on foot, with a ticket and luggage, while it lies within, where no flight can take him.
The desert fathers knew this sickness and called it acedia, the noonday demon. It whispers to the monk that his place is wrong and that real life is elsewhere, beyond the wall and beyond the mountain. Today this demon has a travel agency and an app. Pascal said that all of man’s misery comes from not knowing how to sit quietly in a room. A brother came to Abba Moses asking for a word, and the elder said: „Go, sit in your cell, and your cell will teach you everything.” The brother asked for a road, and the old man gave him a room. This small ground between four walls is the hardest to cross, because there you meet the one stranger who follows you everywhere: yourself, with your thoughts, your passions and your emptiness.
Modern psychology would say we flee what we cannot integrate. The Fathers said it more simply: you cannot run from what you are, you can only turn back, and the turning back is called repentance. When the mind descends into the heart, as the Philokalia teaches, the same place changes without moving: the desert becomes a garden, and silence fills with Presence. St. Isaac the Syrian bids you enter the inner chamber, „and you will see the ladder to the kingdom”. It is not another country but the same one, seen with cleansed eyes.
So I would not put any country of this earth at the top of my list, though I would gaze on them gladly if they crossed my path. The true list has one line: the land of the living, which I reach not by walking but by humility. Until then, my task is not to leave the door of my own heart and not to avoid the silence.
Țara pe care o port cel mai sus pe listă nu are hotare pe hartă și nu cere viză. Psalmistul îi spune „pământul celor vii” (Ps. 26, 13), iar Hristos o dăruiește celor blânzi: „Fericiți cei blânzi, că aceia vor moșteni pământul”. Se moștenește, deci nu se cucerește. Omul modern o caută pe jos, cu bilet și cu bagaj, iar ea se află înlăuntru, unde nu-l duce niciun zbor.
Părinții pustiei cunoșteau boala aceasta și o numeau acedie, demonul amiezii. Ea îi șoptește monahului că locul lui e greșit, că adevărata viață e în altă parte, dincolo de zid, dincolo de munte. Astăzi acest demon are agenție de turism și aplicație. Pascal spunea că toată nefericirea omului vine din a nu ști să stea liniștit într-o cameră. Un frate a venit la avva Moise cerând un cuvânt de folos, iar bătrânul i-a spus: „Mergi, șezi în chilia ta, și chilia ta te va învăța toate”. Fratele a cerut un drum și bătrânul i-a dat o încăpere. Pământul acesta mic dintre patru pereți e cel mai greu de străbătut, pentru că acolo întâlnești singurul străin care te urmărește peste tot: pe tine însuți, cu gândurile, cu patimile și cu golul tău.
Psihologia de azi ar spune că fugim de ceea ce nu putem integra. Părinții spuneau mai simplu: nu poți fugi de ceea ce ești, poți doar să te întorci, iar întoarcerea se numește pocăință. Când mintea coboară în inimă, cum învață Filocalia, același loc se schimbă fără să se mute: pustia devine grădină, iar tăcerea se umple de Prezență. Sfântul Isaac Sirul poruncește să intri în cămara ta dinlăuntru, „și vei vedea cămara cerului”. Nu e o altă țară, e aceeași, văzută cu ochi curățiți.
De aceea nu mi-aș trece nicio țară de pe pământ în fruntea listei, deși le-aș privi cu bucurie dacă mi-ar ieși în cale. Lista adevărată are un singur rând: ținutul celor vii, în care nu mai ajung cu pasul, ci cu smerenia. Până acolo, îmi rămâne să nu plec de la ușa propriei inimi și să nu ocolesc tăcerea.
