What’s something you’ve done that your past self would be proud of?
The question asks for a glance over the shoulder, and Christ forbade exactly that glance: „Let not thy left hand know what thy right hand doeth” (Matthew 6:3). The memory of a good deed is the left hand that found out. Evagrius places vainglory among the thoughts that do not attack the deed but wait for it to end and then settle on it. St. John Climacus describes it likewise: it does not oppose the work but follows it like a thief. St. Maximus the Confessor goes deeper, to philautia, disordered self-love, the mother of all passions. So yesterday’s self cannot be „proud” without today’s self falling into it.
Psychology says the same in another tongue. Bem’s self-perception theory shows we infer our identity from our past acts, like an outside witness. „Moral licensing” shows that remembering good done grants leniency toward the next wrong. Yesterday’s deed becomes a credit, and the credit gets spent on sin.
Augustine speaks of distentio animi, the soul stretched between what was and what will be, resting nowhere. The Fathers’ answer to this stretching is St. Gregory of Nyssa’s epektasis: from Philippians 3:13, the endless straining „toward those things which are before”, because God is infinite and no one ever reaches the end. The one who looks at what he has done stops running. The Lord says: „When ye shall have done all those things which are commanded you, say, We are unprofitable servants” (Luke 17:10).
I do not wish to change the past, because I cannot. But I see that the same battle from back then is fought now: the same thoughts, the same pathos, only in a different face. My nous, which should stand watch, looks back at its deeds as at a shop window. The only thing yesterday’s self could be proud of is that today’s self no longer looks at him.
I have seen people keep their good deeds like a fortune, with ledgers hidden in the mind. They grew stingy with mercy and lavish with judgment. Whoever contradicted them was turned away like a debtor. It was not the past that condemned them, but their leaning on it.
A brother said to an elder: „Father, today I fasted well.” The elder answered: „And tomorrow, what will you do?” The brother was silent. The elder said: „Then begin now.”
Întrebarea cere o privire peste umăr, iar Hristos a oprit tocmai această privire: „Să nu știe stânga ta ce face dreapta ta” (Matei 6:3). Memoria faptei bune este mâna stângă care a aflat. Evagrie așază slava deșartă printre gândurile care nu atacă fapta, ci o așteaptă să se sfârșească și apoi se așază pe ea. Sfântul Ioan Scărarul o descrie asemenea: ea nu se opune lucrării, ci o urmează ca un tâlhar. Sfântul Maxim Mărturisitorul coboară mai adânc, la filautie, iubirea nerânduită de sine, mama tuturor patimilor. De aceea cel de ieri nu poate fi „mândru” fără ca eu, cel de azi, să cad în ea.
Psihologia spune același lucru în alt grai. Teoria autopercepției a lui Bem arată că ne deducem identitatea din propriile fapte trecute, ca un martor din afară. „Licențierea morală” arată că amintirea binelui făcut ne dă îngăduință pentru răul următor. Fapta de ieri devine astfel un credit, iar creditul ajunge cheltuit în păcat.
Augustin vorbește despre distentio animi, sufletul întins între ce a fost și ce va fi, fără să se afle nicăieri. Răspunsul Părinților la această întindere este epectaza Sfântului Grigorie de Nyssa: din Filipeni 3:13, tinderea fără sfârșit „spre cele dinainte”, pentru că Dumnezeu este nesfârșit și nimeni nu ajunge vreodată la capăt. Cel ce se uită la ce a făcut încetează să alerge. Domnul spune: „Când veți face toate cele poruncite, ziceți: slugi netrebnice suntem” (Luca 17:10).
Nu doresc să schimb trecutul, pentru că nu-l pot schimba. Văd însă că aceeași luptă din urmă se dă și acum: aceleași gânduri, același pathos, doar cu alt chip. Nous-ul meu, care ar trebui să stea de strajă, se uită în urmă la faptele lui ca la o vitrină. Singurul lucru de care cel de ieri ar putea fi mândru este că cel de azi nu se mai uită la el.
Am văzut oameni care își țineau faptele bune ca pe o avere, cu registre ascunse în minte. Au devenit zgârciți la milă și darnici la judecată. Pe cine îl contrazicea, îl respingea ca pe un datornic. Nu trecutul îi osândea, ci sprijinirea de el.
Un frate a zis unui bătrân: „Părinte, astăzi am postit bine.” Bătrânul a răspuns: „Și mâine ce vei face?” Fratele a tăcut. Bătrânul a zis: „Atunci începe de acum.”
