If you could go back in time and give your younger self advice, what would it be?
The daily prompt: “If you could go back in time and give your younger self advice, what would it be?”
A brother asked an elder: “Father, if you could return to your youth, what would you tell yourself?”
And the elder said: “What I tell myself even now.”
“And what do you tell yourself?”
“That the young man had only one day, as I do: today.”
The Road That Does Not Exist
The question assumes a door: a place called “then,” which one could enter with the mind of now. But the past is not a place; it is the mystery of “it was.” Aristotle, quoting the poet Agathon, says that even God lacks one thing: to make undone what has been done (Nicomachean Ethics VI, 2). The Fathers complete the thought: what was done cannot be undone, but it can be forgiven, and from there the difference begins. The past is not erased; it is repented. Kierkegaard observed that life is understood backwards but lived forwards; counsel sent backwards has no recipient, while counsel understood forwards does.
The Wise Man of Afterwards
Whoever imagines advising the young man of long ago seats himself, unawares, in the judge’s chair. Psychology calls it hindsight bias (Fischhoff): once we know the outcome, it seems to have been foreseeable, and the one who lived it looks careless. But the young man did not have the data we have; he had only the hunger. Evagrius says that vainglory needs a witness; here he is: today’s self, raised up as teacher over yesterday’s self, exalts itself at his expense. “If only I had known” is often pride turned to face backwards, and the more harshly we judge the one of yesterday, the less we see the one of today (Rom. 2:1).
The Same Adam
Here is the truth that overturns the question: the one we wish to counsel is not somewhere else. The thoughts (logismoi) that worked at twenty work today; only the masks and the vocabulary have changed. The Fall was not a single event; it is replayed in every man: Adam hides, and the voice asks the same question, “Adam, where are you?” (Gen. 3:9). Psychology has named it repetition compulsion: what has not been met in truth is replayed under another face. That is why the counsel you would give then is the counsel you need now, and whoever does not give it to himself repeats the old mistake all the more surely.
The Psalmist does not ask for his youth to be changed, but to be forgiven: “Remember not the sins of my youth and my ignorance” (Ps. 24:7 LXX). And Paul does not ask for amnesia but for freedom: “forgetting what lies behind and straining forward to what lies ahead” (Phil. 3:13). To forget, here, is to be no longer chained to what was.
The Only Counsel
Nietzsche answered this question with amor fati: love what has been, will it again, endlessly. But to will the past without repenting it is to sanctify it without the Saint; it is still philautia. The Christian does not love fatality, but the Providence that carried even the wandering, and does not say “it had to be so,” but “forgive me.” Repentance (metanoia, the changing of the mind) is the only time travel there is: the past does not move; the one who carries it does.
And it can be done in only one place. “Remember your Creator in the days of your youth” (Eccl. 12:1): this day is the youngest you will ever have. The research of Gilovich and Medvec shows that over time what we failed to do weighs on us more than what we did wrong; and the Fathers know why: a committed sin can be wept over, but a postponed beginning grows heavier each day. The counsel, then, is short: do not postpone. “Today, if you hear His voice, do not harden your hearts” (Heb. 3:7-8).
You cannot overtake the young man of long ago. But the elder of the apophthegm found the road: he does not go back to him; he begins in his place, today. “Now I have begun; this is the change of the right hand of the Most High” (Ps. 76:10).
Îndemnul zilei: „Dacă te-ai putea întoarce în timp și ți-ai da un sfat ție, celui tânăr, care ar fi acela?”
Un frate a întrebat un bătrân: „Părinte, dacă te-ai putea întoarce în tinerețe, ce ți-ai spune?”
Iar bătrânul a zis: „Ce-mi spun și acum.”
„Și ce-ți spui?”
„Că tânărul acela a avut o singură zi, ca și mine: astăzi.”
Drumul care nu există
Întrebarea presupune o poartă: un loc numit „atunci”, în care ai putea intra cu mintea de acum. Dar trecutul nu este un loc; este taina lui „a fost”. Aristotel, citându-l pe poetul Agathon, spune că și Dumnezeu este lipsit de un singur lucru: să facă nefăcut ceea ce s-a făcut (Etica Nicomahică VI, 2). Părinții întregesc: ce s-a făcut nu se desface, dar se poate ierta, iar de aici începe deosebirea. Trecutul nu se șterge, se pocăiește. Kierkegaard nota că viața se înțelege privind înapoi, dar se trăiește privind înainte; un sfat trimis înapoi nu are destinatar, doar unul înțeles înainte are.
Înțeleptul de după
Cine își închipuie că sfătuiește tânărul de odinioară se așază, fără să-și dea seama, pe scaunul judecătorului. Psihologia o numește prejudecata retrospectivă (Fischhoff): după ce cunoaștem deznodământul, ni se pare că era previzibil, iar pe cel de atunci îl vedem nesocotit. Dar tânărul nu avea datele pe care le avem noi, avea doar foamea. Evagrie spune că slava deșartă are nevoie de martor; iată-l: eul de azi, ridicat învățător peste eul de ieri, se înalță pe seama lui. „Dacă aș fi știut” este adesea o mândrie întoarsă spre spate, și cu cât îl judecăm mai aspru pe cel de ieri, cu atât mai puțin îl vedem pe cel de azi (Rom. 2:1).
Același Adam
Aici stă adevărul care răstoarnă întrebarea: cel pe care vrem să-l sfătuim nu se află în altă parte. Gândurile (logismoi) care lucrau la douăzeci de ani lucrează și azi; s-au schimbat doar măștile și vocabularul. Căderea nu a fost un eveniment unic, ci se rejoacă în fiecare om: Adam se ascunde, iar glasul pune aceeași întrebare, „Adame, unde ești?” (Fac. 3:9). Psihologia a numit-o compulsie de repetiție: ceea ce nu a fost întâlnit în adevăr se rejoacă sub alt chip. De aceea sfatul pe care ți l-ai da atunci este sfatul de care ai nevoie acum, iar cine nu și-l dă, îl repetă sigur.
Psalmistul nu cere ca tinerețea să fie schimbată, ci iertată: „Păcatele tinereților mele și ale neștiinței mele nu le pomeni” (Ps. 24:7). Iar Pavel nu cere amnezie, ci slobozenie: „uitând cele dinapoia mea și tinzând către cele dinainte” (Filip. 3:13). A uita, aici, înseamnă a nu mai fi legat de ce a fost.
Singurul sfat
Nietzsche a răspuns acestei întrebări cu amor fati: iubește ce a fost, voiește-l din nou, la nesfârșit. Dar a voi trecutul fără a-l pocăi înseamnă a-l sfinți fără Sfântul; este încă filautie. Creștinul nu iubește fatalitatea, ci Pronia care a purtat și rătăcirea, și nu spune „așa trebuia să fie”, ci „iartă-mă”. Pocăința (metanoia, schimbarea minții) este singura călătorie în timp care există: trecutul nu se mută, se mută cel care îl poartă.
Și nu se poate face decât într-un singur loc. „Adu-ți aminte de Ziditorul tău în zilele tinereții tale” (Ecl. 12:1): ziua aceasta este cea mai tânără pe care o vei mai avea vreodată. Cercetările lui Gilovich și Medvec arată că, în timp, ne apasă mai greu ce nu am făcut decât ce am greșit; iar Părinții știu de ce: păcatul făcut se poate plânge, dar începutul amânat se adaugă în fiecare zi. Sfatul, așadar, este scurt: nu amâna. „Astăzi, de veți auzi glasul Lui, nu vă învârtoșați inimile voastre” (Evr. 3:7-8).
Pe tânărul de odinioară nu-l poți ajunge. Dar bătrânul din apoftegmă a găsit drumul: nu se întoarce la el, ci începe în locul lui, azi. „Acum am început; aceasta este schimbarea dreptei Celui Preaînalt” (Ps. 76:10).
