Ai simțit bine, frate/soră întru Hristos, duhul acestei întrebări, căci Duhul lui Dumnezeu dă dreaptă socoteală chiar și celui neînvățat în cărți, dacă inima lui rămâne trează. Ceea ce lumea de azi numește adesea „doar mișcare” sau „relaxare pentru trup și minte” — yoga — nu este, în rădăcina ei, o simplă gimnastică fără suflet, ci o cale duhovnicească întreagă, născută din credința hindusă, îmbrăcată azi, în multe locuri din Apus, în haina respectabilă a sănătății și a echilibrului interior. Numele exercițiilor a rămas neschimbat, dar mulți nu mai cunosc lucrarea dinăuntru pe care ele o poartă.
Ce este de fapt yoga, dincolo de exercițiul trupesc
Să nu ne oprim la o simplă osândire, ci să arătăm limpede ce este acest lucru, ca cel neștiutor să înțeleagă de ce Biserica cere luare-aminte.
Yoga, în înțelesul ei dintâi și deplin, nu e o listă de mișcări alese pentru sănătatea coloanei sau pentru liniștirea nervilor, ci o cale întreagă către unirea sufletului individual (atman) cu principiul universal nepersonal (Brahman) — o unire ce presupune ștergerea treptată a granițelor dintre sinele omului și divinitatea impersonală a tot ce există. Pozițiile trupești (asane), tehnicile de respirație (pranayama), tăcerea și fixarea minții (dhyana, dharana) nu sunt scopuri în sine, ci trepte pregătitoare pentru această unire, așa cum sunt arătate în scrierile clasice ale acestei căi. Cuvântul „yoga” însuși înseamnă „unire” sau „jug” — un jug pus pe sufletul care caută să se contopească, nu să se întâlnească în iubire cu un Dumnezeu personal, precum ne învață creștinismul, ci să se dizolve în neputința de a mai deosebi sinele de tot.
Multe practici de azi păstrează formele trupești, dezbrăcate în aparență de doctrina hindusă, spre a fi mai lesne primite în lumea apuseană — dar chiar și așa, exercițiile poartă în ele o rânduială și o intenție ce nu sunt neutre: repetarea unor cuvinte sacre (mantre), poziții și gesturi ale mâinilor (mudre) cu însemnătate rituală, saluturi către soare sau către diferite chipuri ale divinității hinduse, precum și o filosofie a mântuirii prin sine, fără pocăință, fără har, fără Hristos.
Întâia deosebire: mântuirea prin sine, nu prin har
Creștinismul mărturisește limpede că omul nu se mântuiește prin propria lui putere, oricât ar fi ea de rafinată prin exercițiu și disciplină, ci prin harul lui Dumnezeu, primit prin credință și prin Taine: „Căci în har sunteți mântuiți, prin credință, și aceasta nu e de la voi: este darul lui Dumnezeu” (Efeseni 2:8). Yoga, dimpotrivă, în rădăcina ei, e o cale a mântuirii prin efort propriu, prin tehnica trupului și a minții, fără nevoia unui Mântuitor personal — o cale care, oricât de bine intenționată, se împotrivește chiar temeliei Evangheliei.
A doua deosebire: golirea minții, nu umplerea ei de Hristos
Rugăciunea creștină, chiar și cea mai adâncă, tăcută, isihastă, nu urmărește niciodată golirea minții de orice conținut, ci umplerea ei de pomenirea neîncetată a lui Hristos — precum ne învață Sfinții Părinți ai rugăciunii lui Iisus. Sfântul Ignatie Briancianinov, scriind tocmai despre pericolul amestecării tehnicilor de meditație orientală cu rugăciunea creștină, avertizează că golirea minții, fără paza numelui lui Hristos, deschide sufletul nu spre Dumnezeu, ci spre o stare nedeslușită, primejdioasă, în care omul poate fi ușor înșelat de închipuiri sau de lucrări străine, socotindu-le pace duhovnicească.
A treia deosebire: trupul ca vas al patimilor supus, nu ca instrument al unirii cosmice
Creștinismul cinstește trupul ca templu al Duhului Sfânt (1 Corinteni 6:19), supus asceze pentru tăierea patimilor și pentru pregătirea lui de înviere, nu ca instrument prin care s-ar putea atinge o stare de conștiință superioară, de sine stătătoare. Postul, metaniile, privegherea Bisericii au un scop limpede — smerirea trupului spre limpezirea minții pentru rugăciune și pentru pocăință — nu o „trezire” a unei energii lăuntrice (kundalini) sau o experiență de contopire cosmică, așa cum urmărește practica yoghină deplină.
Ce ne rămâne
Celui ce se întreabă despre acest lucru nu-i trebuie multă vorbă, ci un pas simplu: să deosebească limpede mișcarea trupească luată ca simplă gimnastică de întreaga cale duhovnicească pe care yoga o poartă în rădăcina ei, mai ales atunci când e practicată cu meditație, cu mantre sau cu învățătura ei proprie despre mântuire; să caute liniștirea trupului și a minții prin mijloacele rânduite de Biserică — postul, metania, rugăciunea inimii, tăcerea în fața icoanei — care poartă în ele nu doar tehnică, ci întâlnire vie cu un Dumnezeu personal, Care ne cheamă la Sine cu iubire, nu la dizolvare într-un tot nedeslușit.
„Cercetați Scripturile… și acestea sunt cele ce mărturisesc despre Mine” (Ioan 5:39) — și orice cale ce făgăduiește pace și unire fără Hristos, oricât de veche și de rafinată, rămâne o cale străină de Adevărul dat nouă prin Întruparea, Răstignirea și Învierea Domnului nostru Iisus Hristos.
