Omul crede adesea că este liber atunci când face tot ceea ce voiește. Dar voia necurățită de patimi îl poartă când spre mândrie, când spre plăcere, când spre întristare. Adevărata libertate începe atunci când omul învață să-și supună voia adevărului lui Dumnezeu.
Ascultarea nu este o povară pentru cel ce iubește. Fiul ascultă de tatăl său nu pentru că este silit, ci pentru că are încredere în dragostea lui. Tot astfel, sufletul care Îl iubește pe Dumnezeu începe să vadă poruncile Lui nu ca pe niște lanțuri, ci ca pe o cale sigură spre viață.
De multe ori, Dumnezeu nu ne cere lucruri mari, ci credincioșie în cele mici: un cuvânt oprit, o iertare oferită, o rugăciune rostită cu atenție, o ispită răbdată fără cârtire. În aceste lucruri mărunte se zidește omul lăuntric.
Cel ce învață ascultarea nu-și pierde voia, ci o vindecă. Și, pe măsură ce voia se unește cu voia lui Dumnezeu, inima începe să cunoască o pace pe care lumea nu o poate da.
„Dacă Mă iubiți, păziți poruncile Mele.” (Ioan 14:15)
