Frate, ia aminte la tine însuți și la calea pe care ai umblat până acum, căci vei afla că nu o singură dată, ci de nenumărate ori ai ales stricăciunea în locul desfătării celei adevărate. Nu e aceasta o vină pe care o purtăm ca pe o povară străină, ci o schimbare pe care noi înșine am făcut-o, zi de zi, alegere cu alegere, până ce funia s-a strâns fără să băgăm de seamă.
Pentru ce am fost făcuți
Nu pentru plăcerea care se stinge îndată ce a fost atinsă ne-a zidit Ziditorul, ci pentru o bucurie așezată și neclintită, asemenea celei pe care a avut-o omul cel dintâi în grădina sădită pentru dânsul. „Deșertăciunea deșertăciunilor, toate sunt deșertăciune”, zice Eclesiastul (Eccl. 1:2), arătând că tot ce alergăm să apucăm în locul acelei bucurii se destramă în mâinile noastre ca pulberea.
Și totuși, ca și strămoșii noștri, alegem mereu cealaltă cale. Nu printr-o singură cădere mare, ci printr-un șir de căderi mărunte, fiecare părându-ni-se, în ceasul ei, mai ușoară decât răbdarea. Așa se face robul patimii: nu dintr-o dată, ci din obișnuință, din îngăduința pe care ne-o dăm nouă înșine de mii de ori, până ce nu mai deosebim lanțul de mâna noastră.
Legătura, nu firea
Să nu socotim însă că ceea ce ne stăpânește este chipul nostru cel adevărat, ca și cum am fi zidiți din patimă și pentru patimă. Sfinții Părinți ne învață că patima nu ține de firea pe care ne-a dat-o Ziditorul, ci e o legătură adăugată, un strat străin peste chipul cel dintâi, care poate fi lepădat precum se leapădă haina cea veche.
Omul zilelor noastre a deprins să-și explice robia prin întâmplările vieții sale, prin rănile pe care le poartă, prin „așa sunt eu” — și preface astfel o explicație într-o osândă fără de scăpare. Dar orice legătură, prin însăși firea ei, poate fi dezlegată de mâna care are putere s-o dezlege. Grea este lupta, cu adevărat; dar netrecătoare, niciodată.
Cel ce caută până la sfârșit
Și totuși rămâne întrebarea care ne apasă mai mult decât toate: după atâtea căderi, mai sunt eu căutat? N-am obosit oare pe Cel ce m-a zidit, alegând stricăciunea de atâtea ori?
„Domnul este aproape de cei umiliți la inimă și pe cei smeriți cu duhul îi va mântui” (Ps. 33:19), ne răspunde psalmistul. Nu o căutare care se stinge la prima osteneală ne este făgăduită, ci una care ține până la sfârșit, dincolo chiar de punctul unde noi înșine am încetat să ne mai căutăm pe noi.
Legăturile care ne țin robi nu sunt veșnice, frate. Bucuria pentru care am fost zidiți nu s-a pierdut, ci doar am uitat-o pentru o vreme, așa cum uită copilul jocul din pricina somnului. Și este Cineva care nu obosește să caute.
