Frica de moarte nu este emoție, ci ruptură ontologică. Ea apare când omul nu mai este unit cu Dumnezeu. Înainte de cădere nu exista teamă, pentru că omul era în Viață. După cădere, frica de moarte devine centrul mișcărilor firii, motorul patimilor, rădăcina fugilor și dorințelor. Sfântul Maxim spune că frica de moarte leagă sufletul de trup în cercul plăcerii și durerii, nu ca pedeapsă, ci ca urmare firească a ruperii de Dumnezeu. Omul nu se teme pentru că moartea e mare, ci pentru că omul căzut e mic. Frica lucrează prin plăcere, durere, instinct, egoism, patimi. Omul caută plăcerea ca să fugă de pierdere, fuge de durere pentru că îi amintește de moarte, se apără pe sine pentru că nu mai are pe Cine să se sprijine. Frica de moarte este animalicul în forma lui subtilă. Ea degradează mintea: nu mai vede vertical, ci utilitar; voința nu mai caută binele, ci evitarea pierderii; inima nu mai caută pe Dumnezeu, ci siguranța; libertatea nu mai este mișcare, ci apărare. Omul devine animal nu pentru că vrea, ci pentru că frica îl obligă să trăiască prin impuls. Chipul rămâne, asemănarea se pierde. Frica de moarte este prima umbră peste asemănare: omul nu se mai poate dărui, nu mai poate iubi, nu mai poate semăna cu Dumnezeu. Vindecarea nu vine prin curaj, nici prin filosofie, ci prin ascultare. Ascultarea nu este supunere, ci întoarcere; nu slăbiciune, ci vindecare; nu renunțare, ci recuperare. Omul nu biruie frica prin sine, pentru că sinele este locul unde frica lucrează. Frica de moarte se vindecă doar când omul încetează să trăiască prin impuls și începe să trăiască prin ascultare, adică prin legătura refăcută cu Dumnezeu. Frica de moarte este rădăcina căderii. Ascultarea este rădăcina ridicării. Între ele stă omul: fie animalic, fie îndumnezeit.
Frica de moarte
Publicat
