Ascultarea nu este supunere, ci vindecare. Omul nu ascultă pentru că este slab, ci pentru că vrea să fie viu. Căderea a fost întreruperea relației cu Dumnezeu; ascultarea este restabilirea ei. În starea căzută, mintea nu mai vede, voința nu mai alege, inima nu mai iubește; ascultarea reașază toate aceste mișcări. Sfântul Maxim arată că ascultarea nu este act moral, ci mișcare ontologică: ea întoarce firea spre Dumnezeu și o scoate din cercul plăcerii și durerii. Omul nu se ridică luptând cu patimile, ci refăcând legătura cu Cel care îl ține vertical. Ascultarea luminează mintea, eliberează voința, deschide inima. Ea nu micșorează omul, ci îl reface. Animalicul trăiește prin impuls; omul duhovnicesc trăiește prin ascultare. Impulsul este reacție; ascultarea este direcție. Impulsul apără sinele; ascultarea îl depășește. Impulsul consumă; ascultarea dăruiește. Omul nu devine liber prin autonomie, ci prin întoarcere. Ascultarea nu este pierdere, ci recuperare a asemănării. Când omul ascultă, nu se înclină, ci se ridică. Când ascultarea dispare, firea se dezintegrează; când ascultarea revine, firea se reașază. Ascultarea este mișcarea prin care omul încetează să fie animalic și începe să fie fiu. Tot restul sunt detalii.
Ascultarea
Publicat
