Se spune despre un om că, fiind bulversat în cugetul său, a fost întrebat de un frate: „Cum se poartă oamenii cu tine?” Iar el a răspuns, suspinând: „Oamenii mă cinstesc, dar nu știu cine sunt!”
Și zicea bătrânul care a auzit aceasta: „Mare cursă este cinstea, fiule, căci ea îmbracă pe om într-o haină pe care alții au țesut-o din nevoile lor, nu din adevărul tău. Cinstea nu doar îmbracă, ci și deformează: ea îți pune pe chip o mască pe care, dacă o porți prea mult, ajungi să o confunzi cu fața ta. Omul se uită la tine și vede ceea ce are trebuință să vadă — un sprijin, o autoritate, un chip liniștitor — iar tu, primind privirea lui, începi să crezi că ești chiar ceea ce el a plăsmuit.”
Așa se face că mulți s-au pierdut nu în disprețul lumii, ci în lauda ei, căci disprețul te izgonește din cetate, dar lauda te așază pe un tron străin, în care nu mai încapi tu, ci doar umbra pe care ceilalți o hrănesc cu așteptările lor. Cinstea este o oglindă care nu arată chipul, ci masca; iar omul care se privește prea mult în oglinda altora ajunge să-și uite propria față.
Cel vechi zicea: „Cunoaște-te pe tine însuți” — și n-a fost aceasta numai o vorbă a filosofilor, ci și taina pustnicilor, căci Avva Isaac spunea că omul care nu-și cunoaște propria sărăcie este ca un vas spart pe care alții îl umplu cu apă, socotind că ține, până ce apa toată se scurge și rămâne numai țărâna. Cunoașterea de sine nu este o cercetare a gândurilor, ci o vedere a propriei neputințe în lumina lui Dumnezeu. Așa e și cinstea fără cunoaștere: umple un vas care nu ține.
De aceea, când oamenii te cinstesc și tu simți în inimă bulversarea aceasta — ea nu este ispită de la vrăjmaș, ci este glasul conștiinței care nu se lasă amăgit, glasul lui Dumnezeu Care bate ușor la ușa sufletului și te întreabă, ca odinioară pe Adam în rai: „Unde ești?” Nu întreabă unde ești în ochii oamenilor, ci unde ești în adevărul tău, sub toate hainele pe care ceilalți ți le-au pus pe umeri.
Iar Sfântul Isaac Sirul mai zicea: „Fericit este omul care se cunoaște pe sine, căci această cunoaștere este temelia și rădăcina tuturor bunătăților.” Deci nu fugi de bulversarea aceasta, ci intră în ea ca într-o chilie strâmtă, și acolo, în întuneric, așteaptă să se aprindă o candelă — nu lumina pe care ți-o dau alții, ci lumina cea dinăuntru, care nu se stinge când te lasă lumea.
Căci mai bine e să te cunoști sărac decât să te cinstească toți fără să te cunoască nimeni.
