Sunt legi nescrise ale duhului, pe care nimeni nu le-a hotărât, dar pe care toți sfinții le-au aflat, fiecare pe calea lui. Una dintre ele sună așa: harului îi precede smerenia, după cum ispitei îi aleargă înainte părerea de sine. Nimic din ce vine peste om nu vine fără vestitor. Binele are un înaintemergător tăcut, iar răul are unul zgomotos — și după acest vestitor se poate cunoaște dinainte ce anume se apropie de suflet.
Vestitorul harului
Nu există har care să vină peste un suflet plin de sine, așa cum nu poate intra apă într-un vas care e deja plin până la refuz. Smerenia e golirea aceasta dinainte de vreme, făcută nu din calcul, ci din adevărul văzut despre sine. Cel ce se smerește nu face un gest pentru a merita ceva — se golește pentru că a văzut cât de sărac este, și tocmai în golul acesta încape harul, ca apa în vasul deșertat. De aceea Scriptura nu spune că Dumnezeu răsplătește smerenia, ci că dă har celui smerit: nu e o plată pentru un merit, ci o umplere firească a locului rămas gol de mândrie.
Așa se explică de ce sfinții, cei mai apropiați de Dumnezeu, s-au socotit mereu cei mai departe de El. Nu era o figură de stil, nici o modestie prefăcută — era vederea limpede a celui ce, ajungând aproape de lumină, a văzut cel mai bine cât întuneric mai poartă în sine. Smerenia lor nu era urmarea harului, ci pragul lui: fiecare treaptă de har nouă cerea o nouă golire, o nouă smerenie, mai adâncă decât cea dinainte.
Vestitorul ispitei
Iar de partea cealaltă, părerea de sine e cea care aleargă mereu înaintea căderii, vestind-o fără să vrea. Omul rareori cade dintr-odată; mai întâi crede că stă bine, că e mai tare decât patima, că a trecut de o anumită treaptă și nu se mai poate poticni acolo unde s-a poticnit altădată. Chiar în clipa aceea, ispita și-a trimis înainte solul: încrederea de sine. Cel ce se crede întărit împotriva unei ispite anume e adesea cel mai aproape de ea, pentru că a încetat să mai vegheze exact acolo unde credea că nu mai are nevoie.
Apostolul Petru e icoana limpede a acestei legi: el a fost cel mai încrezător dintre ucenici, cel ce a spus că nu se va lepăda niciodată, chiar de ar muri — și tocmai lui i-a alergat ispita cel mai aproape, în aceeași noapte. Nu lipsa de dragoste l-a doborât, ci părerea de sine care i-a deschis drumul căderii.
O singură lege, două fețe
Aceste două mișcări nu sunt legi deosebite, ci fața și dosul aceleiași legi: sufletul se pregătește mereu, în taină, pentru ceea ce urmează să vină peste el. Dacă se pregătește prin golire, primește har. Dacă se pregătește prin plinătate de sine, primește cădere. Nimic nu ne cade pe cap din senin — fiecare bine și fiecare rău are un înaintemergător pe care, dacă am ști să-l recunoaștem, ne-ar spune dinainte spre ce ne îndreptăm.
Pentru omul de azi
De aceea, cea mai bună strajă a sufletului nu e veghea asupra faptelor mari, ci luarea-aminte la aceste vestitoare mici, care aleargă cu mult înaintea lucrurilor pe care le trădează. Când simți în tine o umilire firească, fără cuvinte, fără scop — nu fugi de ea, căci poate fi solul harului. Iar când simți în tine o încredere prea liniștită, o siguranță care nu mai cere veghere — atunci, mai mult ca oricând, ia aminte, căci poate fi solul căderii. Nu binele și răul ne surprind cel mai des, ci nepăsarea de a citi la timp semnul care le precede.
Smerenia și părerea de sine sunt drumuri: pe unul vine Dumnezeu, pe celălalt vine căderea.
