Dumnezeu vorbește neîncetat, dar numai inima care ascultă poate auzi glasul Lui.
Omul obișnuiește să-I vorbească mult lui Dumnezeu și puțin să-L asculte. Își aduce înainte dorințele, grijile și durerile, dar rareori rămâne în tăcere, cu o inimă gata să primească ceea ce Domnul voiește să-i descopere. Rugăciunea nu este numai cuvântul omului către Dumnezeu, ci și deschiderea sufletului către lucrarea Lui.
Cel ce învață să asculte începe să recunoască glasul Domnului în Scripturi, în cuvintele Sfinților Părinți, în mustrarea blândă a conștiinței, în sfatul bun și chiar în încercările pe care Dumnezeu le îngăduie spre folosul său. Harul vorbește adesea fără zgomot, iar inima grăbită trece pe lângă el fără să-l observe.
Nu cere numai răspunsuri. Cere și o inimă care să primească adevărul, chiar și atunci când acesta îți cere să te schimbi. Dumnezeu nu vorbește pentru a satisface curiozitatea omului, ci pentru a-i vindeca sufletul.
Fericit este omul care nu ascultă doar cu urechile, ci cu întreaga sa viață. Acela transformă fiecare cuvânt al lui Dumnezeu în faptă și fiecare faptă în rugăciune.
„Vorbește, Doamne, că robul Tău ascultă.” (1 Regi [1 Samuel] 3:10)
