Lucrurile lumii sînt ca praful în bătaia vântului
Inteleptul: Văd frumusețile și găteala ta ca iarba și ca floarea ierbii și bunurile tale în miinile tilharilor și în dinții cariilor; desfătările tale sint praf și fum, ce se înalță în aer într-un nor mare și se spulberă deodată, de parcă nici n-ar fi fost.
Să nu te întristezi văzîndu-i puternici pe împărații neamurilor
Lumea: Vai de tine, necugetatule și prostule, ce tot zici că înțelegi bine lucrurile? Cu ce cunoaștere și cu ce socoteală spui cuvîntul acesta? Uite, ia aminte și gîndește-te la împărați, cum dărîmă și întemeiază cetăți, cum nimicesc și adună oştiri, cum omoară și iartă, cum iau și cum dau! Gindeş-te-te la bogați, pe care eu îi îmbogățesc, că nu le lipsește absolut nimic și dacă poftesc ceva obțin numaidecit! Oare nu eu le dau, sau nu de la mine iau ei acestea?
Înțeleptul vede limpede: tot ce poartă lumea drept podoabă — frumusețea, avuția, desfătarea — nu e altceva decât iarbă care se usucă și floare care cade. Cuvântul lui nu e nou; el doar repetă, cu mintea luminată de rugăciune, ceea ce proorocul spusese cu veacuri înainte: “Tot trupul e ca iarba și toată slava lui, ca floarea câmpului… Iarba se usucă, floarea cade, iar cuvântul Dumnezeului nostru rămâne în veac” (Isaia 40:6-8). Ce numim noi bogăție ajunge, mai devreme sau mai târziu, în mâna tâlharului sau în dintele viermelui — iar ce numim desfătare nu e decât fum ce se ridică într-un nor și, deodată, nu mai e nimic. Așa se destramă și slava celor mândri: “Ca fumul se sfârșesc” (Psalm 67:2).
Aici, Lumea nu tace. Ea se ridică și mustră pe Înțelept, arătându-i împărații: cei ce zidesc și dărâmă cetăți, cei ce string și risipesc oști, cei ce omoară și iartă după voia lor. Și pe bogați, cărora nu le lipsește nimic din câte poftesc. “Oare nu de la mine le au pe toate acestea?” — întreabă ea, cu dreptate în glas, căci lumea văzută este, într-adevăr, vistieria din care omul își ia hrana, veșmântul și puterea trupească. Sfinții Părinți n-au disprețuit niciodată lumea ca zidire a lui Dumnezeu — au disprețuit doar patima care se leagă de ea ca de un stăpân.
Dar tocmai aici stă și greșeala Lumii: ea vorbește ca și cum darul ar veni de la ea, iar nu prin ea. Împărații nu-și dau singuri puterea, oricât de tare ar crede-o: “Cel Preaînalt stăpânește peste împărăția oamenilor și o dă cui voiește” (Daniel 4:17). Iar Apostolul spune același lucru despre orice stăpânire: “Nu este stăpânire decât de la Dumnezeu” (Romani 13:1). Chiar și înălțarea unui om deasupra altuia nu vine “nici de la răsărit, nici de la apus, nici din pustiu”, ci de la Dumnezeu, Care smerește pe unul și înalță pe altul (Psalm 74:7-8). Lumea e doar mâna prin care trece darul — nu izvorul lui.
Și tocmai de aceea, cei puternici pe care Lumea îi arată cu mândrie sunt supuși aceleiași legi pe care Înțeleptul o rostise mai devreme: “Nu te teme când se îmbogățește un om… căci, murind, nu va lua nimic, nici nu se va coborî cu el slava lui” (Psalm 48:16-17). Iacov spune limpede că bogatul se va veșteji “ca floarea ierbii”, chiar în mijlocul umbletelor sale (Iacov 1:10-11). Nu puterea împăraților dovedește tăria Lumii, ci tocmai fragilitatea ei — pentru că un dar care se stinge nu e semn de stăpânire, ci de trecere.
Așadar, cele două glasuri nu se bat unul pe altul, ci se lămuresc unul pe altul. Înțeleptul are dreptate că tot ce Lumea oferă e praf în bătaia vântului. Lumea are dreptate că, prin ea, omul primește putere și bunuri. Dar amândoi rămân sub un al treilea Cuvânt, care nu se clatină și nu se veștejește: “Cerul și pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece” (Matei 24:35).
