Fii orb, mut și surd la poftele lumii!
Lumea: Tu, om ignorant, îmi vine să rîd întruna de tine. Nu vezi oare că și tu tot în mine și prin lumina mea umbli, și te slujești de ea în toate treburile tale, și mai zici totuși că n-am lumină?
Cugetă la cele de pe urmă
Înțeleptul: Cît privește credința mea, bine m-ai numit „ignorant”, căci din ale tale nimic nu știu; și chiar dacă știu ceva, știu că ele sînt mincinoase. Iar dacă (după expresia ta) sînt lipsit de discernămînt, pentru motivul acesta sînt, că, umblînd prin tine, umblu ca și cum nu m-aș afla în tine.
Lumea își apără lumina cu un argument care pare de netăgăduit: „umbli prin mine, te slujești de mine, deci ai nevoie de lumina mea.” Este vicleșugul ei cel mai vechi — să confunde folosința lucrurilor create cu supunerea față de duhul care le stăpânește. Că omul trăiește în trup, mănâncă pâine, umblă pe pământ, se slujește de mâini și de ochi — aceasta nu e păcat, ci rânduială firească a lui Dumnezeu. Dar Lumea numește „lumina ei” tocmai ceea ce ține de fire, ca să strecoare pe furiș, sub aceeași denumire, poftele ei ucigătoare de suflet.
Înțeleptul nu tăgăduiește că umblă prin lume — ar fi cu neputință și mincinos. El răspunde altfel, cu o distincție pe care Sfinții Părinți au numit-o „a fi în lume, dar nu din lume” (Ioan 17:14-16). Umblă prin lume „ca și cum nu m-aș afla în ea” — adică fără să-și lipească inima de ea, fără să-i primească duhul, fără să-și facă din poftele ei hrană. Este chiar cuvântul Sfântului Apostol Pavel: „cei ce se folosesc de lumea aceasta, ca și cum nu s-ar folosi deplin” (1 Corinteni 7:31). Trupul umblă prin lume; mintea, treaz-vegheată, umblă prin altă parte.
De aceea titlul dat de Cantemir acestui loc este atât de aspru și de limpede: fii orb, mut și surd la poftele lumii. Nu la lume ca atare — ochii, urechile și gura rămân slujitoare firești ale omului — ci la poftele ei, la ceea ce simțurile aduc înăuntru ca momeală pentru patimi. Sfântul Ioan Scărarul numește paza simțurilor începutul întregii lucrări duhovnicești: cine lasă ochiul să rătăcească, urechea să asculte deșertăciuni și gura să vorbească fără socoteală, acela a deschis ușa cetății sufletului vrăjmașului, oricât de multă „lumină” ar crede el că primește prin ele.
Iar legătura cu a doua parte a cuvântului nu este întâmplătoare. Cel ce își închide simțurile poftelor lumii este tocmai cel ce are loc înăuntrul său pentru cugetarea la cele de pe urmă — la moarte, la judecată, la veșnicie. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că pomenirea morții este ca un zid care oprește valurile patimilor; iar Cantemir, prin gura Înțeleptului, arată limpede unde duce lumina falsă a lumii: la uitarea sfârșitului. Cel orbit de poftă nu mai vede nici moartea care vine, pentru că are ochii plini de lucrurile ce trec.
Așadar nu e vorba de o orbire, surzenie sau amuțire adevărată — ci de o strajă aleasă cu voia, pusă la porțile simțurilor, ca sufletul să rămână treaz acolo unde contează cu adevărat: la cugetarea la cele de pe urmă.
