Inima nu se curăță prin puterea omului, ci prin harul lui Dumnezeu primit cu smerenie și păzit prin nevoință.
Mulți doresc să schimbe faptele lor, dar puțini se îngrijesc să schimbe izvorul din care acestea ies. Totuși, rodul urmează întotdeauna rădăcinii. Dacă inima se curăță, și cuvintele se curăță; dacă inima se luminează, și faptele se luminează. Dumnezeu nu dorește doar o purtare exterioară frumoasă, ci o inimă care să-I aparțină în întregime.
Curăția inimii nu înseamnă lipsa luptei. Adesea, cei care se luptă cel mai mult cu gândurile sunt cei care învață cel mai adânc să se sprijine pe har. Curăția nu este starea celui care nu mai este ispitit, ci a celui care, în mijlocul ispitei, își întoarce neîncetat inima către Hristos.
Nu te descuraja când îți vezi neputințele. Mai primejdioasă decât vederea păcatului este orbirea față de el. Dumnezeu descoperă uneori adâncul inimii tocmai pentru ca omul să înceteze să se încreadă în sine și să înceapă să se încreadă în mila Lui.
Păzește-ți inima mai mult decât orice comoară. Din ea se naște rugăciunea, din ea izvorăște iubirea și în ea dorește Hristos să-Și facă locaș. O inimă curată nu este aceea care nu a cunoscut lupta, ci aceea care nu încetează să se întoarcă la Dumnezeu.
„Inimă curată zidește întru mine, Dumnezeule, și duh drept înnoiește întru cele dinlăuntru ale mele.” (Psalmul 50:10 LXX / Psalmul 51:10 MT)
