Ucenicul a zis către ava:
„Părinte, ieri, pe când ardea soarele la amiază, te-am văzut stând liniștit și privind în sus. Și ai spus: Privesc stelele. Cum să privești stele în plină lumină?”
Ava i‑a răspuns:
„Fiule, stelele nu se văd doar cu ochii. Ele se văd cu inima care nu se lasă acoperită de strălucirea lumii. Amiaza le ascunde, dar nu le mută.”
Ucenicul a zis:
„Și în biserică, când toți cântau, tu stăteai tăcut. Iar mie mi-ai spus: Eu cânt, doar că stelele mă aud. Cum poate fi aceasta cântare?”
Ava i‑a zis:
„Cântarea nu este numai glas, fiule. Este așezarea inimii în locul ei. Când inima cântă, stelele aud, chiar dacă oamenii nu aud nimic.”
Ucenicul a zis iar:
„Iar pe drum, părinte, mergeai încet, ca și cum ai fi numărat pașii. Și ai zis: Merg din stea în stea. Ce înseamnă aceasta?”
Ava i‑a răspuns:
„Fiule, omul care își cunoaște drumul nu merge după graba lumii, ci după lumina care nu se schimbă. Stelele nu sunt o glumă, ci singurul lucru care rămâne la locul lui, indiferent de zgomot, de ceas sau de pas.”
Ucenicul a întrebat:
„Dar de ce nu le vede nimeni, părinte?”
Ava i‑a zis:
„Pentru că oamenii privesc doar ce strălucește tare. Stelele strălucesc adevărat. Cerurile spun slava lui Dumnezeu chiar și când nu le vede nimeni, și mai ales atunci.”
Ava a încheiat:
„Fiule, omul care caută stelele ziua nu e caraghios. E doar un om care nu vrea să uite unde se află.”
