Un ucenic, mâhnit că se certase cu un om care nu voia să audă de dreptate, a venit la un avvă și i-a spus pricina.
Avva i-a zis: „Nu te certa niciodată cu un nebun. Te va trage la nivelul lui și te va bate prin experiență.”
Ucenicul a zis: „Dar Scriptura zice: răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu se creadă înțelept în ochii lui. Cum să tac, dacă tăcerea mea îl lasă să creadă că are dreptate?”
Avva a răspuns: „Aceeași Scriptură zice și: nu răspunde nebunului după nebunia lui, ca să nu te asemeni și tu lui. Nu e poruncă despre gura ta, ci despre inima ta. Întreabă-te nu ‘ce să răspund?’, ci ‘de ce vreau să răspund?’ Dacă vrei să câștigi, taci, căci ai și pierdut. Dacă vrei doar ca adevărul să nu rămână nemărturisit, spune un cuvânt scurt și lasă-l acolo, fără să te mai întorci după el.”
Ucenicul a zis: „Dar dacă mă bate prin experiență, cum spune vorba lumii?”
Avva a răspuns: „Nu te bate cu argumentul lui, ci cu graba ta. Nebunul din vorba aceea nu e cel neștiutor, ci cel însetat să câștige o vorbă, nu s-o lumineze. Iar cine intră în ceartă cu aceeași sete, chiar dacă are dreptate, s-a coborât deja la locul lui — nu prin adevărul spus, ci prin patima cu care l-a spus.”
Ucenicul a tăcut, și avva a grăit mai departe, ca să-i arate de unde vine această judecată și cum a mai fost ea gândită.
Robul Domnului nu se ceartă
Sfântul Apostol Pavel îi scrie lui Timotei limpede: „De întrebările nebunești și de fără de învățătură ferește-te, știind că dau naștere la certuri. Iar robul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând față de toți” (2 Tim. 2:23-24). Aici certarea nu e osândită ca slăbiciune, ci ca abatere de la slujire — cel tras într-o ceartă fără rod și-a schimbat, fără să bage de seamă, ținta: nu mai slujește adevărul, ci propriei nevoi de a nu pierde. E același duh din Matei 7:6, despre mărgăritarele nearuncate înaintea porcilor — nu dispreț pentru om, ci recunoașterea smerită că nu orice pământ e gata să primească sămânța, iar a insista înseamnă adesea doar risipă, nu roadă (cf. pilda semănătorului, Matei 13).
Rădăcina patimii din amândouă părțile
Evagrie Ponticul așază slava deșartă (kenodoxia) înaintea mândriei tocmai pentru că ea, spre deosebire de mândrie, are nevoie de martor: nu te poți slăvi deșert în pustie, ai nevoie de cineva care să te vadă câștigând. Vorba lumească spune că certându-te cu nebunul „te aduce la nivelul lui” — și aceasta e taina duhovnicească dinăuntrul ei: nu conținutul certei te coboară, ci mobilul. Doi oameni stăpâniți de aceeași patimă — filautia, iubirea de sine, pe care Sfântul Maxim Mărturisitorul o numește maica tuturor patimilor — sunt frați întru cădere, chiar dacă unul are argumentul drept.
Măsura lui Aristotel
Aristotel, în Etica Nicomahică, așază între lingușire și certăreție o virtute a mijlocului — omul care vorbește cu ceilalți nici ca să placă orbește, nici ca să se împotrivească din obișnuință, ci pentru adevărul lucrului însuși. Cel certăreț nu caută adevărul discuției, ci prilejul ei; iar acesta e portretul „idiotului” din vorba lumii — nu neapărat cel neștiutor, ci cel care intră în orice schimb de cuvinte cu sete de izbândă, nu de lumină.
De ce te bate „prin experiență”
O observație psihologică precisă întărește această judecată: efectul Dunning-Kruger arată că, adesea, cu cât cineva știe mai puțin într-un domeniu, cu atât mai puțin poate să-și măsoare propria neștiință, deci cu atât mai sigur pe sine apare în ceartă. Nu adevărul îl face să pară că „te bate”, ci lipsa de îndoială — o formă de superioritate iluzorie care nu are nevoie de argumente, doar de volum și stăruință. Cercetările asupra așa-numitului backfire effect arată același lucru dintr-un alt unghi: confruntat direct, omul nu-și abandonează de obicei convingerea greșită, ci se încleștează de ea și mai tare. Certându-te, nu doar că nu-l vindeci pe celălalt de rătăcirea lui, ci adesea o pecetluiești.
Tăcerea lui Hristos
Modelul cel mai înalt rămâne Hristos Însuși înaintea lui Pilat și a lui Irod: „Și la nicio întrebare nu i-a răspuns… încât se mira dregătorul foarte” (Matei 27:14); înaintea lui Irod, „nimic nu i-a răspuns” (Luca 23:9). Nu tăcea din neputință, ci din stăpânire deplină — cel ce are toată puterea nu simte nevoia să o dovedească prin cuvânt. Sfântul Isaac Sirul spune despre tăcere că întrece toate faptele bune, pentru că ea singură nu are nevoie de nimeni ca s-o vadă. Cel ce tace într-o ceartă fără rod nu pierde, ci se așază, fără să știe, în urma pașilor lui Hristos înaintea celor care căutau doar să-L prindă în cuvânt.
Pacea care rămâne
Ucenicul a plecat mângâiat, căci înțelesese că a se retrage dintr-o ceartă fără rod nu e înfrângere, ci fidelitate față de ceea ce e chemat să slujească. „Dacă este cu putință, întrucât aceasta atârnă de voi, trăiți în pace cu toți oamenii” (Romani 12:18) — pacea nu e răsplata celui care a câștigat ultimul cuvânt, ci a celui care n-a avut nevoie de el.
