Incomoditățile pământești și cauza lor principală. Dacă privim în jurul nostru, întâlnim mereu oameni care au mâncat ouă toată viața fără să observe că cele de formă alungită au cel mai bun gust; care nu știu că o furtună este benefică pentru stomac; că parfumurile sunt cel mai înmiresmate în aerul rece și limpede; că simțul nostru al gustului variază în diferite părți ale gurii; că fiecare masă la care vorbim bine sau ascultăm bine dăunează digestiei. Dacă nu ne satisfac aceste exemple de capacități de observație defectuoase, vom admite cu atât mai ușor că lucrurile de zi cu zi sunt văzute foarte imperfect și rareori observate de majoritate. Este oare acest lucru neimportant? – Să ne amintim, la urma urmei, că din acest defect derivă aproape toate suferințele corporale și sufletești ale individului. Ignoranța cu privire la ce este bun și rău pentru noi, în organizarea modului nostru de viață, în împărțirea zilei, în alegerea prietenilor și a timpului pe care li-l dedicăm, în muncă și odihnă, în a comanda și a asculta, în simțirea noastră pentru natură și artă, în mâncat, dormit și meditație; ignoranța și lipsa de percepție fină în cele mai mici și mai obișnuite detalii – iată ce face din lume o „vale a plângerii” pentru atât de mulți. Să nu spunem că aici, ca pretutindeni, vina o poartă lipsa de rațiune a omului. Rațiune există din belșug, ba chiar de prisos, dar este greșit orientată și abătută în mod artificial de la aceste lucruri mici și intime. Preoții și profesorii, precum și ambiția sublimă a tuturor idealiștilor, de la cei mai grosolani până la cei mai subtili, îi bat chiar și copilului în urechi că mijloacele de a sluji omenirii depind de lucruri cu totul diferite – de mântuirea sufletului, de slujirea Statului, de progresul științei sau chiar de poziția socială și avere; pe când nevoile individului, cerințele sale mari și mici pe parcursul celor douăzeci și patru de ore ale zilei, sunt privite ca fiind neînsemnate sau indiferente. Până și Socrate a atacat cu toată puterea această neglijare arogantă a omului în favoarea umanității și îi plăcea să arate, printr-un citat din Homer, adevărata sferă și concepție a oricărei griji și reflecții: „Tot ce contează cu adevărat”, spunea el, „este binele și răul pe care le găsesc acasă.” — Nietzsche
Nietzsche numește lumea „o vale a plângerii” pentru cei cu privire ageră la lucrurile mărunte — și pune vina nu pe nerațiune, ci pe o rațiune deturnată artificial de la aceste „mici lucruri intime” spre altceva: mântuirea sufletului, slujirea Statului, știința, chiar și averea. Diagnosticul are un sâmbure adevărat pe care nu-l putem trece cu vederea doar fiindcă vine de la el: Sfinții au spus același lucru despre virtute — că nu se câștigă în gestul mare, ci în credincioșia față de cel mic („cel credincios în foarte puțin, și în mult credincios este” — Luca 16:10). Un stareț nu se judecă după cuvântări, ci după felul cum spală un blid.
Dar exact aici drumurile se despart. „Acasă”-ul lui Nietzsche, cel pe care Socrate îl citează din Homer — „tot ce contează cu adevărat e binele și răul pe care le găsesc acasă” — rămâne un acasă orizontal, închis în sine: fericirea individului, fără altă orientare decât mulțumirea proprie. E o vale a plângerii pe care omul o îndură singur, cu privirea în jos, spre propriile lucruri mărunte.
Psalmistul cunoaște aceeași vale, dar spune altceva despre ea: „Fericit bărbatul… trecând prin valea plângerii, izvor o va face” (Ps. 83:6-7 LXX). Nu lucrurile mici sunt problema, nici atenția dată lor — problema e direcția inimii care le traversează. Cel care are „suiri în inima sa” (același verset) preface valea în izvor nu ocolind-o, nici coborând mai adânc în ea pentru sine, ci urcând prin ea. E exact distincția pe care Nietzsche n-o poate face, pentru că a exclus dinainte orice „suire” ca pe o „ambiție sublimă” suspectă.
Fiul risipitor oferă aceeași imagine răsturnată dinăuntru: „venindu-și în sine” (Luca 15:17) — nostos-ul homeric, întoarcerea acasă, dar nu la mulțumirea foamei sale (pe care ar fi putut-o găsi și la porci), ci la pocăință. Acasă-ul patristic nu e sfera domestică a nevoilor, ci inima — locul unde, spune Domnul, „împărăția lui Dumnezeu este înăuntrul vostru” (Luca 17:21). Grija pentru lucrul mic nu e greșită la Nietzsche; e doar oprită la jumătatea drumului, fiindcă n-are unde să urce.
Aristotel ne dă o punte filosofică spre același loc: phronesis, înțelepciunea practică, nu se exercită asupra universaliilor, ci asupra particularului (kath’ hekaston) — exact terenul pe care Nietzsche zice că idealiștii îl disprețuiesc. Dar la Aristotel particularul e văzut în lumina binelui către care tinde toată viața (eudaimonia), nu izolat de el. Nietzsche vrea particularul fără télos; de aici rezultă, inevitabil, o vale fără izvor.
Psihologia contemporană a redescoperit, pe cont propriu, jumătate din intuiția lui Nietzsche: cercetările asupra „micro-momentelor” (Fredrickson) arată că bunăstarea nu vine din realizări mari, ci din densitatea trăirilor mărunte, zilnice. E adevărul lui parțial confirmat empiric. Dar Evagrie cerea deja mult mai mult decât atenție hedonică la lucrul mic: cerea nepsis — veghea asupra celui mai mic gând (logismos) — nu pentru ca lucrul mic să aducă plăcere, ci pentru ca nimic, oricât de mic, să nu scape nevăzut de Dumnezeu.
De aceea, în Evanghelie, distincția lui Nietzsche — mic-intim versus sublim-abstract — pur și simplu nu ține: un pahar de apă rece dat „unuia din aceștia mici” (Matei 10:42) are aceeași greutate cu împărăția; o vrabie vândută pe nimic nu cade fără voia Tatălui (Matei 10:29); doi bănuți ai unei văduve întrec toate darurile bogaților (Luca 21:1-4). Nu e nevoie să alegi între atenția la ce e mic și năzuința spre ce e mare, pentru că în Hristos cel mic este locul celui mare — nu opusul lui.
Valea plângerii rămâne aceeași vale pentru amândoi, Nietzsche și psalmistul. Diferă doar ce faci cu privirea ta ageră când treci prin ea: o cobori spre tine, sau o ridici — și abia atunci, fără să înceteze să fie mică, valea devine izvor.
