A spus Avva Visarion: Când se întâmplă să ai pace și nu ești luptat, atunci mai mult să te smerești, ca nu cumva intrând înlăuntrul nostru bucurie străină să ne mândrim și să fim dați războiului. Căci, de multe ori, Dumnezeu, pentru slăbiciunile noastre, nu îngăduie să fim dați războiului, ca să nu pierim.
Se crede, de obicei, că lupta e cea care cere veghere, iar pacea e răsplata odihnei. Avva Visarion răstoarnă această presupunere: tocmai pacea neluptată e ceasul cel mai primejdios, pentru că în ea intră, neobservată, o bucurie care nu e a noastră — bucurie străină. Nu bucuria harului, ci bucuria de sine, îmbrăcată în hainele lui.
Evagrie așază slava deșartă înaintea mândriei tocmai pentru acest motiv: ea nu are nevoie de o luptă câștigată ca să se nască, îi ajunge și absența luptei. Îi ajunge liniștea necontestată de nimeni, pe care mintea, lăsată singură, o tălmăcește repede drept dovadă a înaintării proprii. Sfântul Maxim numește această tălmăcire philautia — iubirea de sine care se strecoară nu în patimă, ci în tăcerea dintre patimi, și care ia liniștea îngăduită drept liniște câștigată.
Psihologia contemporană a descris același mecanism fără cuvântul care-l osândește: self-serving bias, tendința minții de a-și atribuie sieși binele și împrejurărilor răul. Când suferim, căutăm o cauză din afară; când ne merge bine, căutăm o cauză dinăuntru — virtutea noastră, tăria noastră, discernământul nostru. Avva Visarion arată de unde vine, de fapt, liniștea: nu din tărie, ci din slăbiciune cruțată. Dumnezeu, spune el, nu îngăduie războiul pentru slăbiciunile noastre — nu ca premiu, ci ca îngăduință. Cel care ia acest armistițiu drept biruință se pregătește, fără să știe, pentru înfrângerea următoare.
Seneca scrie în De Providentia că focul încearcă aurul, iar nenorocirea încearcă pe cei tari — că lui Dumnezeu îi sunt dragi cei pe care-i pune la încercare, pentru că doar în ei arată ce pot duce. Avva Visarion nu-l contrazice, îl completează din partea cealaltă a aceleiași balanțe: dacă încercarea e semnul unei tării pe care Dumnezeu vrea s-o arate, absența ei poate fi semnul unei slăbiciuni pe care Dumnezeu alege s-o ascundă, nu s-o expună. Amândouă poartă aceeași măsură dumnezeiască, potrivită nu meritului, ci puterii de a duce — ceea ce Apostolul spune limpede: credincios este Dumnezeu, Care nu va îngădui ca voi să fiți ispitiți mai mult decât puteți, ci odată cu ispita va aduce și scăparea, ca să puteți răbda (1 Cor. 10, 13). Măsura încercării — fie ea dată, fie ea cruțată — rămâne mereu în mâna Aceluiași, niciodată în meritul celui încercat sau necercat.
De aceea sfatul avvei nu e paradoxal, ci exact: smerește-te mai mult tocmai când nimic nu te silește s-o faci. Smerenia cerută de o cădere e ușor de găsit — durerea singură o scoate la iveală. Smerenia cerută de o pace nemeritată e cea rară, pentru că nimic din afară n-o cere; trebuie aleasă, în tăcere, împotriva propriei tălmăciri măgulitoare. Cel ce reușește acest lucru nu strică bucuria — o curăță de partea străină care voia s-o fure, și o lasă, în sfârșit, să fie doar a lui Dumnezeu.
