De la Petru cel ce oprește Crucea, la Petru cel ce o poartă
Orbe la viitor — Așa cum mamele au simțuri și ochi doar pentru acele dureri ale copiilor lor care sunt evidente pentru simțuri și ochi, tot așa soțiile bărbaților cu înalte aspirații nu se pot obișnui să-și vadă soții suferind, îndurând foamea sau fiind desconsiderați — deși toate acestea sunt, poate, nu doar dovada că ei și-au ales corect atitudinea în viață, ci chiar garanția că marile lor scopuri vor fi atinse cândva. Femeile uneltesc mereu în secret împotriva sufletului mai înalt al soților lor; ele vor să-i priveze de viitorul lor de dragul unui prezent confortabil și lipsit de durere. — Friedrich Nietzsche
Aforismul lui Nietzsche numește un mecanism real, dar îl închide într-un sex. Duhul nu cunoaște această graniță. Cu mult înainte ca filosoful să scrie despre soțiile care conspiră tăcut împotriva sufletelor înalte ale bărbaților lor, Evanghelia consemnase deja scena, și nu o femeie stătea în locul acuzat, ci apostolul căruia Hristos avea să-i încredințeze Biserica.
„Atunci Petru, luându-L deoparte, a început să-L mustre, zicând: Fie-Ți milă de Tine, Doamne! Să nu Ți se întâmple ție aceasta! Iar El, întorcându-Se, a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, satano! Sminteală Îmi ești; că nu cugeți cele ale lui Dumnezeu, ci cele ale oamenilor.” (Matei 16:22-23)
Petru nu conspiră din răutate. Conspiră din iubire — o iubire care nu suportă să-L vadă suferind pe Cel iubit, și care, tocmai de aceea, devine sminteală (skandalon), piatră de poticnire pusă chiar în calea mântuirii. Nietzsche a văzut corect efectul; a greșit ținta. Nu sexul produce acest gest, ci iubirea nepurificată — orice iubire care nu a trecut încă prin ac de foc, oricine ar purta-o.
Sfântul Maxim Mărturisitorul numește rădăcina: philautia, iubirea de sine care nu rămâne închisă în sine, ci se revarsă și asupra celor pe care-i iubim, îmbrăcată în chip de grijă. Nu mai iubesc binele celuilalt; iubesc liniștea mea lângă el. Confortul lui devine, fără să-mi dau seama, confortul meu; suferința lui, tulburarea mea. Așa se explică de ce cei mai apropiați devin uneori cei dintâi care ne opresc de la calea cea strâmtă — nu vrăjmașii, ci cei ce ne iubesc rău.
Aristotel deosebise de mult cele trei prietenii: cea întemeiată pe folos, cea întemeiată pe plăcere, și cea întemeiată pe virtute — singura în care voiesc binele celuilalt pentru el însuși, nu pentru ceea ce-mi aduce mie relația cu el. Iubirea care „nu se poate obișnui” să-l vadă pe cel iubit flămânzind sau disprețuit pentru o cauză dreaptă nu e, la cercetare mai atentă, prietenia întemeiată pe virtute, ci una întemeiată pe plăcere — plăcerea unei prezențe netulburate. Ea nu vrea binele celuilalt; vrea absența propriei neliniști.
Psihologia modernă a descris aceeași structură sub alt nume. Viktor Frankl observase că omul suferă mai puțin de suferință decât de lipsa de sens a suferinței — și că cei din jur, din milă prost înțeleasă, se grăbesc adesea să scurteze drumul celui încercat tocmai acolo unde drumul acela ducea spre singurul lucru care merita căutat. Cercetările asupra supraprotecției parentale arată același paradox: copilul ferit sistematic de orice dificultate nu iese mai puternic, ci mai fragil, lipsit de exercițiul prin care rezistența se formează. Cine ferește pe altul de cruce nu-l scutește de ea — îl scutește doar de rodul ei.
Evagrie așază kenodoxia, slava deșartă, înaintea mândriei, pentru că are nevoie de martor; dar philautia nu are nevoie nici măcar de atât — ea lucrează în tăcere, îmbrăcată în haina grijii celei mai firești, acolo unde nimeni, nici cel ce o poartă, n-ar bănui-o de rău.
Și totuși — același Petru care a auzit „mergi înapoia Mea” avea să audă, ani mai târziu, o altă poruncă, de data aceasta nu de îndepărtare, ci de urmare: „Du-te după Mine.” (Ioan 21:19) Piatra de poticnire nu rămâne poticnire pentru totdeauna. Iubirea care oprea Crucea poate deveni, prin curățire, iubirea care o poartă alături. Nu firea iubirii se schimbă, ci măsura ei — de la iubirea care vrea liniștea celui iubit, la iubirea care vrea mântuirea lui, chiar cu prețul liniștii amândurora.
„Cel ce voiește să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie.” (Matei 16:24) — verset care nu poate fi despărțit de cel dinainte, pentru că unul e răspunsul dat celuilalt.
