Lepădându-te de lume, vei dobândi pecetea fericirii
Înțeleptul: „Acum devii flecară și mincinoasă. Nu cumva socotești că sfinții pe care i-am pomenit mai sus au fost dintru tine sau îți închipui că s-au amestecat cu tine? Dimpotrivă, ei, fericiții, au dobândit pecetea fericirii lepădându-se mai întâi de tine și de dulcețile tale. Și aceia, de trei ori fericiții întru pomenire, s-au lepădat nu numai de tine, ci chiar și de ei înșiși, păzind porunca bunului lor învățător, care zice: «Cine vrea să mă urmeze să se lepede de sine» [Mt. 16, 24]. Ei până într-atât te-au urât, încât, când le spunea cineva că vor muri, vor pieri adică dintru tine, încercau o bucurie negrăită, de nedescris. Față de o asemenea fericită, iar nicidecum zadarnică bucurie, oricât de cumplită, înveninată și nemiloasă ar fi fost moartea, ei n-o băgau în seamă. De aceea unii dintre ei, intrând în foc, păreau că intră în rouă, alții intrând în ger și în gheață păreau că intră în căldură și în baie; unii iarăși, în timp ce erau bătuți cu vine de bou, se purtau ca și când ar fi primit daruri, iar alții, când erau târâți în fugă nebună, legați de cozile unor cai sălbatici și zdrobiți pe pietrele ulițelor, se purtau de parcă ar fi fost la plimbări și desfătări. La fel, mulți alții răbdau nenumărate alte chinuri peste măsură, de neîndurat, dar nu se fereau de toate acestea, ci, dimpotrivă, alergau spre ele, adică spre chinuri, cu inima bucuroasă și sufletul înveselit. De ce oare? Pentru ca să scape de tine cu un ceas mai devreme și pentru ca să atingă sfârșitul către care se străduiau să ajungă încă din copilăria lor. Tot așa și sihaștrii (o, fericiții, că și-au ales partea cea mai bună), care de ura ta vrednică de ură fugeau să se ascundă la un loc cu târâtoarele veninoase și cu fiarele cumplite, singuri, fără însoțitori, în munți înfricoșători, în singurătate și în văgăunile unor peșteri foarte adânci. De ce oare? Pentru că bine socoteau că o fiară mai cumplită, mai vrăjmașă și mai veninoasă decât tine nu există și, mai cu seamă, pentru ca să nu vadă ticăloasa ta urâțenie, hulită de orice om cuminte, care în ochii slabi ai unora pare să aibă și ceva frumos și de care, prin înșelăciunea ignoranței, cei mai mulți se lasă destul de rău amăgiți. Iar aceia (o, de toată gura de trei ori lăudații!) și-au ales mai bine să locuiască în văgăuni, să moară de foame și să se topească de sete, decât să trăiască în tine, să umble după bunătățile tale și să-și smintească prin desfătările tale neprețuitele și sfintele suflete. Pe aceștia, o, clevetitoareo, în chip mincinos îi numești tu nebuni! De a căror nebunie să-l rugăm toți cu sârguință pe Dumnezeu să ne facă părtași și pe noi, ca să ne socotești și pe noi nebuni și nechibzuiți.”
Deprinzându-te cu poftele lumești, poruncile lui Dumnezeu îți vor părea grele
Lumea: „Mă mir nespus de ce vorbești lucruri zadarnice și de ce spui minciuni, grăind în deșert. Vrei deci să spui că cei ce se leapădă de mine dau de vreun bine sau află vreun folos? Oh, de aceea voi repeta că tare mă mir și mă minunez! Iată, ia seama la ce vreau să te întreb: oare ce fel de viață va duce și ce fel de trai va trăi un om care locuiește într-un munte pustiu și care trăiește într-o văgăună de balaur sau într-o peșteră de leu, de urs sau panteră? Sau ce fel de viață va petrece el mereu în răcnetele leilor, în mormăiturile urșilor, în șuierăturile balaurilor și ale șerpilor, cuprins totdeauna, ca să nu zic neîntrerupt, de groaza și spaima fiarelor cumplite, a sălbăticiunilor, vara chinuit de căldură, opărit și dogorit de arșiță, iarna înghețind și degerând de frig și ger, sleit și hămesit de foame, ars și topit de sete, care chiar de va găsi ceva să mănânce și să bea — vreo rădăcină de iarbă sau apă din scorbura copacilor — nu el le mănâncă sau le bea, ci ele îl topesc și îl sfârșesc pe el? Dacă toate acestea ți se par înțelepciune, mare nebun ești și te poți socoti în rândul celor fără minte.”
Cuvântul-cheie al Înțeleptului este pecetea: fericirea sfinților nu este o stare vagă, ci o pecete pusă pe suflet prin lepădare — mai întâi de lume, apoi, mai adânc, de sine însuși. Domnul nu a zis doar „lasă lumea”, ci „cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine” (Mt. 16:24); căci lumea rămâne o stăpână chiar și pentru cel ce a fugit în pustie, dacă poftele ei rămân neschimbate în inima lui. De aceea Avva Isaac Sirul spune că sunt oameni care au ieșit din lume cu trupul, dar lumea n-a ieșit din ei; adevărata lepădare este dinlăuntru, iar lepădarea de sine este mai grea decât lepădarea de averi, pentru că vrăjmașul cel mai apropiat nu e afară, ci în voia proprie.
Bucuria mucenicilor în chinuri nu este eroism omenesc, ci har: Sfântul Apostol Pavel mărturisește același lucru — „mă bucur în suferințele mele” (Col. 1:24) și „când sunt slab, atunci sunt tare” (2 Cor. 12:10). Cei pe care Cantemir îi zugrăvește intrând în foc ca în rouă nu sunt oameni fără simțire, ci oameni în care harul a covârșit simțirea firii; Epistola către Evrei spune despre asemenea nevoitori că „lumea nu era vrednică de ei” (Evr. 11:38) — nu pentru că i-a alungat, ci pentru că n-a putut cuprinde măsura la care ajunseseră. Sihaștrii, la rândul lor, n-au fugit de oameni, ci de amăgirea frumuseții mincinoase pe care Lumea o poartă „în ochii slabi ai unora”, cum zice chiar Cantemir — o frumusețe pe care Sfântul Isaac Sirul o numește momeală zugrăvită, nu chip adevărat.
Lumea răspunde cu singurul ei argument rămas: frica de greu. Îl întreabă pe Înțelept ce fel de viață e aceea în peșteră, în foame, în arșiță și ger — și are, omenește vorbind, dreptate: viața pustnicească este aspră. Dar tocmai aici stă înșelăciunea ei cea din urmă, pentru că măsoară după simțurile trupului o viață care se hrănește din altă parte. Domnul a spus despre jugul Său că este bun și sarcina Sa ușoară (Mt. 11:30) — nu pentru că nevoința n-ar costa nimic, ci pentru că harul preface greutatea în bucurie pentru cel ce o poartă din dragoste, așa cum chiar Cantemir arată în pilda focului simțit ca rouă. Sfântul Ioan Scărarul scrie că pustnicii nu suferă lipsa hranei ca pe o pedeapsă, ci ca pe o masă la care se satură altfel decât se satură trupul. Ceea ce Lumea numește nebunie este, de fapt, singura judecată sănătoasă rămasă într-o lume care a numit binele rău și greul de nesuportat, deși ea singură, cu poftele ei niciodată săturate, este adevărata povară fără de sfârșit (1 In. 2:15-17).
