Înțeleptul: Este adevărat acest cuvînt mincinos al tău, pentru că și fiilor veacului acestuia — pe care tu îi numești fii ai tăi, iar ei la rîndul lor te țin pe tine drept mamă și, înșelîndu-se, te socotesc binefăcătoarea lor — li se pare că nimic nu le lipsește și că sînt îndestulați și înzestrați cu de toate. Dar, după cum socotesc eu — și nu numai eu, ci orice om întreg la minte va recunoaște aceasta —, ei nu sînt plini de toate bunătățile și de toate bogățiile, ci, mai degrabă, sînt înconjurați de toată sărăcia și de tot răul. Să știe deci cu adevărat în chip sigur și fără greșeală tot omul că aceia pe care tu îi numești fiii tăi și cărora spui că le dăruiești toate bunătățile și toate bogățiile nu sînt bogați, ci mai degrabă săraci; nu se află în bunătăți mari și sătui de toate, ci mai degrabă sînt niște sărmani și niște flămînzi, cum zice David în Psalmi [39, 23]. Iar dacă vrei să știi și să înțelegi dreapta socoteală și buna chivernisală, aceasta este: cel ce va fugi de tine și se va feri de toate bunătățile tale și care îl va căuta cu tot sufletul și cu inima întreagă pe Dumnezeu, acela nu va fi lipsit de niciun bine [Ps. 33, 10]. Ascultă-mă, lume: oricît de sărac aș fi în Domnul, sînt mai bogat decît tine și decît toată avuția ta; ținîndu-mă de Domnul, oricît de slab aș fi, sînt mai tare decît tine și decît toată puterea ta, precum ne învață fericitul Pavel [2 Cor. 12, 9].
Omul lăsat în voia lui, cu cît se va sui mai sus, cu atît va cădea mai rău
Lumea: O, nesocotitule și între toate netrebnicule! Ia aminte și cugetă la tăria și puterea, la măreția și vitejia iubiților mei fii, care, fiindcă s-au slujit de mine, i-am încununat cu aceste neprețuite cununi și i-am încoronat cu frumoase diademe; pe aceștia, tu, cu socoteala ta simplă și rea, îi consideri săraci și necăjiți și îi numești bolnavi și neputincioși. Dar n-au cucerit oare unii dintre ei Africa, Asia, Europa, sau mai bine zis întregul glob pămîntesc și bogățiile acestor părți ale lumii? Oare n-au sfărîmat unii falca leului și n-au legat alții marea cu lanțuri? Oare n-au transformat unii munții în cîmpie și au abătut alții cursul rîurilor, care, fiind prea adînci ca să poată trece cineva peste ele, le-au scăzut pînă într-așa măsură, încît nici genunchiul omului să nu se ude, și le-au prefăcut din mari în mici și din adînci în neadînci? Oare n-au ridicat unii cetăți minunate și de nedescris pe care le-au înconjurat și întărit cu ziduri înalte și groase? Și n-au dărîmat alții cît ai clipi din ochi orașe mari, tari și puternice ca acelea, n-au amestecat ei cu pulberea pămîntului coloanele cele înalte? Dar de ce să mai laud și să mai spun faptele lor minunate unui nesocotit ca tine? Căci chiar dacă aș voi să tac faptele lor minunate și de necrezut, ele singure arată aceasta și le pun în văzul și auzul fiecărui om, ca și alte fapte ale lor (adică ale fiilor mei), necunoscute mulțimii, cum și puterile și bogățiile nemăsurate și nenumărate pe care, dacă nu poți să le vezi cu ochii tăi, du-te la istoricii noi și vechi, căci ei îți vor arăta pe deplin toate lucrurile minunate și slăvite pe care le-au făcut și le-au desfăcut.
Înțeleptul răstoarnă aici măsura obișnuită a bogăției și a sărăciei, urmând întocmai psalmistul: cei ce par sătui în lume sînt de fapt „săraci și flămînzi” (Ps. 33/34, 10 după numerotarea Septuagintei), iar cel ce fuge de lume pentru Dumnezeu „nu va fi lipsit de niciun bine”. Nu e o figură de stil mângâietoare pentru sărac, ci o judecată obiectivă despre foamea sufletului: cel plin de lume și gol de Dumnezeu e, în ochii lui Dumnezeu, cel mai flămând dintre toți, chiar dacă trupul lui nu duce lipsă de nimic. Sfântul Vasile cel Mare spune același lucru în Omiliile către cei bogați: averea nu umple omul, ci îi mărește doar setea, pentru că sufletul are altă hrană decât aurul.
Cuvântul Apostolului pe care Înțeleptul îl aduce ca pecete — „puterea Mea se desăvârșește în slăbiciune” (2 Cor. 12:9) — răstoarnă tocmai lauda pe care Lumea o aduce în continuare: cuceriri, ziduri, coroane. Sfântul Pavel nu se laudă cu izbânzile, ci cu slăbiciunile lui, pentru că a înțeles că orice tărie omenească e împrumutată și trecătoare, în timp ce tăria care vine din smerenie e singura statornică. Lumea numără fiii ei după cuceriri; Scriptura numără sfinții după căderile din care s-au ridicat.
Litania de fapte mărețe cu care Lumea se laudă — munți prefăcuți în câmpie, râuri secate, cetăți ridicate și apoi dărâmate „cât ai clipi din ochi” — repetă fără să știe propria ei condamnare: tot ce înalță se prăbușește, iar mărimea faptei nu-i schimbă sfârșitul. E chiar structura turnului Babel, ridicat „ca să ne facem un nume” (Fac. 11:4) și risipit de propria lui trufie; și e ecoul cântării Preacuratei: „Răsturnat-a pe cei puternici de pe scaune, iar pe cei smeriți i-a înălțat” (Lc. 1:52). Sfântul Ioan Gură de Aur observă că istoria nu ține minte cetățile pentru zidurile lor, ci pentru clipa în care au căzut — și tocmai aceea o recomandă Lumea, fără să vrea, când trimite la istorici.
Rămâne, dar, alegerea limpede pe care o pune Înțeleptul: fie bogăția care se socotește pe sine mare și se dovedește săracă la judecată, fie sărăcia de bunăvoie care, alipită de Dumnezeu, nu duce lipsă de nimic. Sfântul Isaac Sirul numește această sărăcie „averea cea neprădată”, pentru că nimeni n-o poate lua, nici moartea, nici vremea, nici căderea unei împărății; iar Avva Dorotei al Gazei adaugă că omul lăsat în voia lui — încrezut în propria tărie, ca fiii Lumii din acest pasaj — cu cât se ridică mai sus fără Dumnezeu, cu atât mai cumplită îi va fi căderea.
