„La vederea anumitor instrumente de jertfă antice se vede cât de multe simțiri ne sunt pierdute — de pildă în amestecul a ceea ce e caraghios, chiar obscen, cu simțirea religioasă. Senzația posibilității acestui amestec a dispărut; înțelegem doar istoric că a existat în sărbătorile Demetrei și ale lui Dionysos, în misterele și jocurile de Paști creștine. Dar mai știm și ceea ce e nobil în alianță cu burlescul și cele asemenea, mișcătorul amestecat cu ce stârnește râsul — lucru pe care poate o vârstă mai târzie nu-l va mai putea înțelege.” — Nietzsche
Ceea ce Nietzsche numește pierdere, Biserica a păstrat viu sub un alt nume: nebunia întru Hristos. Sfântul Simeon din Emesa mânca cârnați în piața publică într-o zi de post, trăgea câini de coadă în biserică, stingea lumânările cu piciorul — și în taină vindeca demonizați și cunoștea gândurile oamenilor. Amestecul pe care filozoful îl crede pierdut pentru totdeauna, sfântul îl poartă deliberat, ca pe o haină: caraghiosul și sfântul, obscenul aparent și curăția desăvârșită, nu alternează în el, ci coexistă în aceeași clipă, sub același chip. Nu e o coincidență a vremurilor vechi pe care noi, moderni, doar o „înțelegem istoric” — e o rânduială pe care Biserica o repetă în fiecare generație tocmai pentru că omul are nevoie de ea. Sfântul Pavel o numise deja: „Noi suntem nebuni pentru Hristos” (1 Cor. 4:10), și mai devreme: „nebunia lui Dumnezeu este mai înțeleaptă decât oamenii” (1 Cor. 1:25). Nebunul întru Hristos nu amestecă sacrul cu profanul din neputință de a le deosebi, ci din smerenie desăvârșită — refuză demnitatea aparentă tocmai ca slava să nu i se lipească de chip, păzind astfel taina de propria lui vanitate (kenodoxia, cum o numește Evagrie, cea dintâi și cea mai vicleană dintre patimi, pentru că are nevoie de martor).
Kierkegaard a văzut limpede pragul acesta, deși din altă parte a lui. În Adaosul neștiințific final, umoristul e cel care stă cel mai aproape de religios dintre toate figurile existenței — mai aproape decât eticul, mai aproape decât esteticul — pentru că numai el vede limpede contradicția din inima existenței: că omul e în același timp trup muritor și duh veșnic, țărână și chip al lui Dumnezeu. Umorul autentic, spune Kierkegaard, nu e ușurătate, ci incognito-ul credinței — o mască pe care religiosul o poartă tocmai pentru că a văzut prea adânc ca să mai poată vorbi direct despre ce a văzut. Cel care nu poate râde de contradicția asta încă nu a înțeles-o cu adevărat; iar cel care râde fără s-o fi văzut a rămas la suprafață. Amestecul pe care Nietzsche îl crede pierdut era, la origine, exact acest incognito: o civilizație întreagă știa să poarte deodată lacrima și rânjetul fiindcă știa că amândouă privesc aceeași prăpastie.
De ce a dispărut, atunci, senzația posibilității acestui amestec? Aici psihologia dă un nume limpede unui mecanism pe care patristica îl numise deja altfel. Melanie Klein a descris splitting-ul (scindarea) ca poziție arhaică a psihicului: sugarul, neputând încă suporta ambivalența — că sânul care hrănește e același cu sânul care lipsește — îl scindează în „sânul bun” și „sânul rău”, ținându-i separați ca să poată supraviețui contradicției. Maturizarea înseamnă trecerea spre poziția depresivă: capacitatea de a ține laolaltă, în aceeași reprezentare, iubirea și ura, binele și răul, fără să le rupă unul de altul. Ce descrie Nietzsche e exact o regresie colectivă spre scindare: omul modern nu mai poate ține sacrul și caraghiosul în aceeași reprezentare pentru că nu mai suportă ambivalența pe care o presupune — a avut nevoie să le separe în cutii etanșe, „serios” într-o parte, „comic” în alta, ca să nu se prăbușească sub tensiunea lor unită. Ceea ce filozoful jelește ca pierdere estetică e, dinăuntrul patristicii, un simptom al filautiei: sufletul scindat de patimi nu mai are tăria de a purta întregul, ci se apără fragmentându-l.
De aceea chipul rămâne răspunsul, nu sinteza. Sfântul Maxim spune că patimile n-au intrat în om ca firi noi, ci ca o dezordine a acelorași puteri firești — și că vindecarea nu e amputarea vreuneia dintre ele, ci reașezarea tuturor sub un singur centru, nous-ul întors spre Dumnezeu. Nebunul întru Hristos nu e un actor care alternează măști, ci un om al cărui chip a fost eliberat de nevoia de a alege între lacrimă și râs, pentru că amândouă au fost puse din nou sub aceeași ascultare. Așa se explică și cuvântul apostolului care încheie, mai bine decât orice comentariu, ceea ce Nietzsche doar a bănuit că s-a pierdut: „ca niște întristați, dar totdeauna bucurându-ne” (2 Cor. 6:10).
