Un frate l-a întrebat pe Avva Visarion: Ce să fac? Iar bătrânul i-a răspuns: Păstrează tăcerea și nu te măsura pe tine însuți.
Fratele aștepta, poate, o rânduială — o nevoință anume, un canon, o măsură a postului sau a privegherii. Bătrânul îi dă însă două cuvinte care, la prima vedere, par tot atât de simple pe cât sunt de greu de purtat: tăcerea și refuzul de a te măsura. Și, privite mai atent, cele două nu sunt sfaturi alăturate întâmplător, ci același lucru spus de două ori — o dată dinspre limbă, o dată dinspre cuget.
Căci a te măsura pe tine însuți presupune întotdeauna un cuvânt rostit, fie și numai în gând: sunt mai bun decât acesta, sunt mai smerit decât acela, am înaintat, am rămas în urmă. Măsurarea de sine nu poate exista în afara vorbirii lăuntrice — este o judecată, iar judecata cere subiect, predicat, comparație. Tăcerea desăvârșită, cea pe care Părinții o numeau nu absență a sunetului, ci stare a sufletului, taie tocmai rădăcina din care crește comparația: nu poți măsura ceea ce refuzi să numești. De aceea, când Sfântul Iov, după ce a fost mustrat de Dumnezeu din mijlocul vijeliei, răspunde: „Odată am grăit… dar nu voi mai adăuga; mâna mea o pun peste gura mea” (Iov 40:4), el nu tace din neputință, ci pentru că a înțeles: în fața Celui fără de măsură, orice cuvânt de apărare a sinelui este de prisos. Tăcerea lui Iov este limita firească a oricărei măsurări de sine.
Filosofia greacă a lăsat posterității o formulă contrară, aproape simetrică: „omul este măsura tuturor lucrurilor”, spunea Protagoras — și, implicit, măsura sieși. Tot ce este, este pentru fiecare așa cum îi apare lui; nu există criteriu din afara omului care să-l judece pe om. Este exact ceea ce Avva Visarion interzice ucenicului: nu te măsura pe tine însuți, pentru că a te face pe tine măsură înseamnă a te face judecător fără instanță deasupra ta — și un judecător fără instanță deasupra lui sfârșește totdeauna prin a se achita pe sine. Sfântul Apostol Pavel așază însă măsura altundeva: „până vom ajunge toți… la starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătății lui Hristos” (Efeseni 4:13). Măsura nu e omul privindu-se pe sine, ci Hristos privit de om — o măsură din afară, dată, spre care crești, nu una pe care o construiești comparându-te cu cel de alături sau cu tine însuți de ieri.
Psihologia socială a descris cu precizie mecanismul pe care Avva Visarion îl oprește din rădăcină. Teoria comparației sociale, formulată de Festinger, arată că omul își evaluează valoarea și starea nu printr-un etalon fix, ci relativ — prin comparație ascendentă (cu cel „mai sus”, care produce descurajare sau invidie) și comparație descendentă (cu cel „mai jos”, care produce mulțumire de sine trecătoare). Cercetările ulterioare au confirmat ce era de așteptat: cei care se compară frecvent, în orice direcție, raportează o stare de bine mai instabilă și mai scăzută decât cei care nu-și ancorează identitatea în raportare. Omul modern nu s-a eliberat de sfatul lui Avva Visarion pentru că l-a depășit, ci pentru că a uitat de el — și a găsit, în schimb, instrumente tot mai fine de a se măsura necontenit: nu doar cu vecinul, ci cu o imagine idealizată a lui însuși, actualizată zilnic.
Cele două cuvinte ale bătrânului rămân, așadar, o singură cale, nu două. Tăcerea nu e doar disciplina limbii, ci refuzul de a intra în piața unde se cântăresc valorile — pentru că doar cel care vorbește, fie cu altul, fie cu sine, poate compara. Iar cel care nu se măsoară nu are ce apăra prin cuvânt, deci nu are pentru ce vorbi. Hristos însuși dă cheia care le unește pe amândouă: „Nu judecați, ca să nu fiți judecați; căci cu judecata cu care judecați, veți fi judecați, și cu măsura cu care măsurați, vi se va măsura” (Matei 7:1-2). Singura măsură dreaptă a sinelui este, la urma urmei, aceea de a nu te măsura deloc — și de a lăsa măsura, ca și cuvântul, în mâna Celui care singur poate judeca fără să se înșele.
