Dulceața lumii este otrava sufletului
Înțeleptul: O, capcană și laț întins în întuneric, oare nu știu eu că toate cele pe care mi le-ai amintit și tu însăți sînteți asemenea pomilor despre care se povestește că erau lîngă un lac unde a fost cîndva Sodoma? Erau pomii aceia mai frumoşi, mai umbroși și mai arătoși decît toți pomii din lume, dar încercind cineva să caute înlăuntrul lor a aflat putregai și în fructele lor stricăciune, fum și amăreală. Tu însă tot mai rea și mai otrăvitoare amăreală porți, fiindcă fructele acelor pomi amărăsc doar gustul, iar otrava ta îndulcind gustul, adică pofta trupului, omoară sufletul. Fapt pentru care toți ar trebui să-ți strige: „O, lume, care ești miere amestecată cu fiere!”
Nu gîndi că vei lega vreodată adevărată prietenie cu lumea
Lumea: Mult stau și mă mir de mintea ta simplă și puțină: cum poți să-mi spui că sînt miere amestecată cu fiere? Pe cine ai auzit vreodată să zică: „O, de-aș muri” numai de urîtul lumii? A, știu, îmi vei spune că dintr-aceștia cunoști destui și că pe mulți i-ai auzit vorbind așa, dar știu pentru ce: nu din cauza răutății mele, ci a ignoranței minții lor înguste, care nu rabdă și nu suferă o supărare cît de mică. Cel cu judecata sănătoasă și cu mintea întreagă nu va vorbi însă, nici nu va pomeni despre aceasta niciodată. Cine ar putea oare să-și urască doica, să nu zic maica? Pentru că, după cum ți-am mai spus, și eu îi socotesc pe toți drept fiii mei, îi alăptez ca pe niște prunci și le port grijă ca unor odrasle ale mele. Și cînd îi îngrijesc astfel și îi feresc de tot răul, oare cum, în ce fel și cine ar fi cel care ar vrea să se despartă de mine? Pentru că eu sînt bună și blîndă față de toți și în toate. Și cine dorește să se despartă de bine? Și pentru că-i iubesc, iată că le simt prietenia, și cine ar vrea să se înstrăineze de prietenul său? Nimeni! Iată dar că sînt vrednică să fiu dorită și iubită.
Cuvântul Înțeleptului nu e o figură de stil, ci o judecată de doctor: otrava care ucide nu e cea care amărăște gustul, ci tocmai cea care-l îndulcește. Așa era rodul de lângă Sodoma, frumos la vedere, plin de cenușă și putregai înăuntru — icoana veche a oricărei plăceri care se oferă simțului fără să fi trecut prin judecata minții. Sfântul Isaac Sirul spune că dulceața păcatului e simțită doar cât ține atingerea lui, iar amărăciunea ei rămâne în suflet mult după ce trupul a uitat-o; de aceea Scriptura numește lumea „miere amestecată cu fiere” — nu pentru că ar minți în privința gustului dintâi, ci pentru că ascunde sfârșitul.
Lumea își apără cauza cu argumentul cel mai vechi și mai eficient: nu răutatea ei, ci slăbiciunea celor care se plâng de ea. E același șiretlic prin care ispita se preface în binefăcătoare — „nu sunt eu de vină, ci mintea ta îngustă”. Dar Sfântul Ioan Gură de Aur observă că lumea nu are nevoie să mintă direct, îi ajunge să se numească pe sine maică, doică, prietenă — cuvinte care aparțin de drept Bisericii — pentru ca omul să nu mai vadă unde s-a rătăcit. O maică adevărată naște pentru viață veșnică; doica lumii alăptează cu lapte care ține trează doar pofta, până ce sufletul, sătul de dulce, moare de foame de Dumnezeu.
Sfântul Apostol Ioan e limpede: „Nu iubiți lumea, nici cele ce sunt în lume. Dacă cineva iubește lumea, iubirea Tatălui nu este întru el” (1 In. 2:15). Iar Sfântul Apostol Iacov merge și mai departe: „prietenia lumii este vrăjmășie față de Dumnezeu” (Iac. 4:4). Nu e vorba de o ură împotriva lucrurilor create — acestea rămân bune, căci Dumnezeu le-a făcut — ci de refuzul de a lega sufletul de ele ca de un scop. Așa cum spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, patima nu stă în lucrul folosit, ci în felul stricat de a-l folosi; dulceața nu e rea în sine, ci devine otravă atunci când omul o ia drept hrană a sufletului, nu doar drept trebuință a trupului.
De aceea Înțeleptul nu se lasă înduplecat de blândețea vorbelor Lumii, chiar dacă ele sună a grijă maternă. Sfântul Ioan Scărarul învață că cel ce a gustat cu adevărat pe Dumnezeu nu mai poate fi mângâiat de nicio dulceață care nu vine de la El; iar semnul cel mai sigur al unei iubiri false e tocmai insistența ei de a se numi bună, ca și cum adevărul ar avea nevoie să se laude singur. Rămâne pilda mărului Sodomei: frumos privit de departe, cenușă găsit aproape — și, tot astfel, singura apărare a omului e să nu se apropie de lume ca de un prieten, ci s-o folosească precum trecătorul folosește umbra unui pom, fără să-și clădească acolo locuință.
