(Nietzsche despre Shakespeare și Sofocle)
„Efectul cantității. Cel mai mare paradox din istoria poeticii stă în aceasta: că în tot ce alcătuiește măreția vechilor poeți, un om poate fi barbar, greșit și diform din cap până în picioare, și totuși să rămână cel mai mare dintre poeți. Așa e cazul lui Shakespeare, care, comparat cu Sofocle, e ca o mină de bogăție nemăsurată în aur, plumb și moloz, pe când Sofocle nu e doar aur, ci aur în forma sa cea mai nobilă, una care aproape ne face să uităm valoarea de piață a metalului. Dar cantitatea, la intensitatea ei cea mai înaltă, are același efect ca și calitatea. Acesta e un lucru bun pentru Shakespeare.” — Nietzsche
Sunt sfinți care se aseamănă cu Sofocle, și sunt sfinți care se aseamănă cu Shakespeare. Iar Biserica nu i-a cinstit niciodată mai puțin pe cei din urmă.
Sfântul Ioan Botezătorul, Preasfânta Născătoare — aur curat, aur în forma lui cea mai nobilă, fără moloz, fără plumb care să tragă privirea în jos spre valoarea de piață a metalului. La ei, sfințenia nu se vede scoasă din amestec; ea nu are din ce să fie scoasă, pentru că nu a fost niciodată îngropată.
Dar iat-o și pe cealaltă mină: Maria Egipteanca, șaptesprezece ani de desfrânare vândută pe post de foame, urmați de patruzeci și șapte de ani de pustie unde trupul i-a ars până la culoarea pământului. David, ucigaș și preacurvar, autorul celor mai curate psalmi de pocăință pe care Biserica le are. Manase, care a umplut Ierusalimul cu sânge nevinovat și a spurcat templul cu idoli, apoi a plâns până când Dumnezeu însuși i-a auzit ruga din fundul temniței babiloniene. Tâlharul de pe cruce, a cărui mină de aur, plumb și moloz a fost scoasă la lumină în ultimul ceas, cu prețul unei singure propoziții.
Nietzsche numește asta un paradox estetic. Evanghelia îl numește pur și simplu adevăr: „cui i se iartă mult, mult iubește” (Luca 7, 47). Femeia păcătoasă din casa fariseului nu aduce mir cu măsură calculată — aduce tot vasul, îl sparge, îl varsă peste picioarele Domnului fără să păstreze nimic pentru sine. Fariseul, care nu are ce ierta, nu are nici ce iubi cu asemenea risipă. El e Sofocle — corect, măsurat, fără pată vizibilă. Ea e Shakespeare — un amestec unde molozul unei vieți întregi de rușine devine, în chiar clipa aceea, greutatea care întrece orice cântărire.
Aici stă capcana pe care Nietzsche, spre cinstea lui, o observă fără s-o rezolve: cantitatea la intensitatea ei cea mai înaltă are același efect ca și calitatea. Adevărat — dar numai dacă intensitatea aceea își găsește direcția dreaptă. Sfântul Apostol Pavel pune întrebarea pe care Nietzsche o lasă deschisă: „Ce vom zice deci? Să stăruim în păcat, ca să se înmulțească harul? Nicidecum!” (Romani 6, 1-2). Cantitatea unei vieți — mult păcat, mult chin, mult întuneric — nu devine calitate prin simpla ei mărime. David nu e mare pentru că a ucis mult, ci pentru că a plâns mult. Maria Egipteanca nu e mare pentru cei șaptesprezece ani, ci pentru cei patruzeci și șapte care i-au urmat. Minereul rămâne moloz și plumb atâta vreme cât stă neatins în pământ; el devine aur doar în clipa în care e adus la lumină — adică la pocăință, la mărturisire, la focul care separă zgura de metal.
Sfântul Isaac Sirul spune undeva că pocăința e a doua naștere din Dumnezeu, dată prin credință. Nu e ștergerea minereului, ci topirea lui. Evagrie numește lucrarea aceasta praxis — nu abolirea patimilor ca și cum n-ar fi existat, ci trecerea lor, prin luptă, spre starea în care puterea care odinioară slujea păcatul slujește acum virtutea cu aceeași intensitate. Cel care a iubit mult greșit poate iubi mult drept — nu pentru că iubirea lui dinainte a fost bună, ci pentru că ea a fost, cel puțin, mare. Iar Dumnezeu, spune Sfântul Maxim, nu distruge firea, ci îi îndreaptă mișcarea: κατὰ φύσιν, nu contra ei.
Psihologia modernă are un nume palid pentru o parte din acest adevăr: post-traumatic growth — descoperirea că unii oameni ies dintr-o suferință extremă nu doar reparați, ci mai adânci decât înainte de ea, cu o capacitate de compasiune, de sens, de prezență pe care confortul nu o produce niciodată singur. Arhetipul „vindecătorului rănit”, pe care Jung l-a numit și pe care Henri Nouwen l-a dus mai departe în termeni creștini, spune același lucru dintr-un alt unghi: cel care a coborât cel mai adânc e adesea cel care poate ridica pe altul cel mai sus. Dar aceste cercetări descriu mecanismul fără să-i cunoască sursa. Ele văd că intensitatea transformă, dar nu văd Cine face transformarea posibilă. Fără harul care coboară în minereu și-l descompune, cantitatea rămâne doar cantitate — o rană mare, nu o sfințenie mare. Cercetarea vede efectul; Evanghelia vede Persoana din spatele efectului.
Aristotel, în alt registru, observase deja că virtutea nu e dată, ci deprinsă — și că un suflet trecut prin multe încercări, dacă alege bine de fiecare dată, ajunge la o stare (ἕξις) mai fermă decât a celui care n-a fost niciodată ispitit serios. Nu pentru că păcatul ar fi o școală bună, ci pentru că lupta repetată împotriva lui întărește voința așa cum lupta repetată cu greutatea întărește mușchiul. Sofocle nu are nevoie de această întărire — el pornește deja drept. Shakespeare o câștigă, arsă, din chiar contrariul ei.
Dar să fim limpezi până la capăt, ca să nu se înțeleagă greșit ceea ce nu e nicidecum o laudă adusă păcatului: nimeni nu e chemat să caute molozul și plumbul ca să aibă, mai apoi, o poveste mai mare de răscumpărare. Aceasta ar fi exact greșeala pe care Pavel o respinge — a face din mărimea căderii o strategie pentru mărimea harului. Maria Egipteanca nu s-a desfrânat șaptesprezece ani ca să ajungă sfântă; ea a ajuns sfântă în ciuda acelor șaptesprezece ani, prin patruzeci și șapte care le-au covârșit, nu care le-au continuat. Diferența dintre cei doi tâlhari răstigniți lângă Hristos nu stă în cantitatea păcatului lor — amândoi erau, probabil, la fel de vinovați — ci în intensitatea căreia i-au dat, în ultimul ceas, o singură direcție: unul spre hulă, celălalt spre „pomenește-mă”. Minereul e același la amândoi. Doar unul a fost adus la foc.
Aici, poate, Nietzsche vede jumătate din adevăr și se oprește: că amestecul poate fi mai mare decât puritatea. Patristica merge un pas mai departe și spune de ce: pentru că mărimea amestecului, odată predată focului potrivit, devine o materie mai bogată din care harul poate scoate o piatră mai grea decât cea care n-a avut niciodată nevoie de purificare. Nu fiindcă păcatul ar avea vreo virtute proprie — el n-are niciuna — ci fiindcă pocăința, atunci când e la fel de mare ca păcatul pe care-l răstoarnă, cântărește la fel de mult ca sfințenia care n-a căzut niciodată.
Cui i se iartă mult, mult iubește.
