„Plăcerea este un subprodus al existenței și prin urmare nu este ceea ce trebuie să îl definească pe om. La fel și autorealizarea, voința de putere, afirmarea și satisfacerea posibilităților nu sunt scopul primordial și ținta finală a omului, ci mai degrabă o consecință sau un subprodus!” — Viktor Frankl
Toată istoria omului poate fi citită ca istoria unei singure greșeli de îndreptare: aceea de a întinde mâna direct spre rod, în loc să planteze rădăcina din care rodul crește singur. Frankl numește aici, cu limbajul clinicii, cele două mari ținte greșite pe care veacul le-a propus omului drept sens ultim al existenței — plăcerea, pe care Freud o așază la temelia întregului aparat psihic sub numele de Wille zur Lust, voința de plăcere, și puterea, autoafirmarea, desăvârșirea posibilităților proprii, pe care Adler, moștenind pe Nietzsche, o numește Wille zur Macht, voința de putere. Frankl le respinge pe amândouă nu pentru că ar fi rele în sine, ci pentru că sunt consecințe luate drept cauze: rod cules cu forța, înainte de vreme, de pe o creangă ruptă din rădăcină.
Aristotel intuise deja acest lucru cu douăzeci și patru de veacuri înaintea clinicii moderne. În Etica Nicomahică, el spune că plăcerea nu este scopul activității, ci floarea care încununează tinerețea — un epifenomen ce răsare firesc din lucrarea bine făcută, dar dispare din mâna celui care întinde mâna direct după el. Omul care lucrează pentru plăcere, nu pentru lucrarea însăși, pierde amândouă: și lucrarea, și floarea ei.
Dar unde filosofia antică doar bănuiește, Părinții Bisericii diagnostichează cu precizie chirurgicală rădăcina răului. Sfântul Maxim Mărturisitorul numește philautia — iubirea de sine irațională — exact acest mecanism pe care Frankl îl descrie: dragostea trupească de sine manifestată prin urmărirea plăcerii (hedone) și fuga de durere (odyne). Pentru Sfântul Maxim, aceasta nu este o slăbiciune printre altele, ci rădăcina din care cresc toate celelalte patimi — omul căzut nu mai lucrează pentru ceva din afara lui, ci se învârte necontenit în jurul propriei plăceri și al propriei dureri, ca un ochi care încearcă să se vadă pe sine privind. Fericitul Augustin va numi mai târziu această stare homo incurvatus in se — omul încovoiat spre sine însuși, coloana ființei lui răsucită înăuntru, acolo unde fusese menită să stea dreaptă, întinsă spre Dumnezeu.
Iar Scriptura arată, cu o precizie gramaticală pe care rareori o observăm, care este ordinea firească. Fericirile nu spun niciodată: „caută bucuria și vei fi sărac cu duhul”. Ele spun: „Fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor” (Matei 5:3). Condiția vine întâi, consecința vine după — și niciodată invers. Cel ce plânge este mângâiat; cel blând moștenește pământul; cel milostiv va fi miluit. Fericirea, în structura ei gramaticală însăși, este întotdeauna al doilea termen al unei propoziții pe care omul nu o poate scrie decât începând cu primul.
Iar acolo unde omul nu poate vedea decât o poruncă morală, Hristos arată logica ei cea mai adâncă, întrupată: „Fiind în chip de Dumnezeu, nu a socotit o știrbire a fi El întocmai cu Dumnezeu, ci S-a deșertat pe Sine… De aceea și Dumnezeu L-a preaînălțat” (Filipeni 2:6-9). Deșertarea vine întâi; înălțarea vine de aceea — nu este scop urmărit, ci dar primit pentru că nu a fost căutat. Kenoza nu este strategia prin care Hristos obține slava; este chiar structura după care este alcătuită orice slavă adevărată.
Psihologia secolului trecut a redescobierit clinic ceea ce Evanghelia spusese dintâi. Frankl a numit „vid existențial” starea omului sătul de plăcere și de reușită, dar lipsit de sens — și a formulat, aproape ca o lege: „Succesul, ca și fericirea, nu poate fi urmărit; el trebuie să urmeze… ca efect secundar neintenționat al dăruirii de sine unei cauze mai mari decât sine însuși.” Cercetările ulterioare asupra adaptării hedonice — studiul devenit clasic al lui Brickman și Campbell asupra câștigătorilor la loterie, a căror fericire revine, după câteva luni, la nivelul dinaintea câștigului — confirmă empiric ceea ce Frankl susținea clinic și ceea ce Sfântul Maxim susținuse ascetic cu paisprezece secole mai devreme: plăcerea urmărită direct fuge din mâna care o strânge; ea nu se lasă posedată, ci doar întâlnită, în treacăt, de cel care mergea spre altceva.
Rodul nu se culege, se primește. Aceasta este singura formulă care poate ține laolaltă Fericirile, kenoza lui Hristos, ascetica Sfântului Maxim și clinica lui Frankl: nu pentru că s-ar fi întâlnit întâmplător pe același drum, ci pentru că descriu, fiecare cu limbajul veacului său, aceeași structură a ființei create — omul nu a fost făcut să se caute pe sine, ci să iasă din sine, și doar ieșind își primește înapoi, ca dar nemeritat, tot ce ar fi pierdut căutându-l direct. „Cine va vrea să-și scape sufletul îl va pierde; iar cine își va pierde sufletul pentru Mine, acela îl va afla” (Matei 16:25). Rodul nu se culege. Se primește — și numai de mâna care a încetat să mai întindă spre el.
