Celui ce are adevărată dragoste de Dumnezeu i se dăruiește orice dorește
Ințeleptul: O, lume fățarnică, pulbere ce ești! Doar știi bine că dragostea pe toate le supune și le învinge [I Cor. 13,13], că dragostea adevărată și deplină, intrînd în sufletul unuia ca acela și cuprinzîndu-l, pe toate cele ce mi le-ai amintit mai sus, oricît ar fi de rele, cumplite și îngrozitoare, le schimbă în bune, blînde și plăcute. Prin dragostea adevărată și deplină, el se satură cu prisosință de toată hrana prea dulce și de toată băutura bună cind îl apucă foamea și setea. Fierbințeala cea mare care arde și usucă, frigul cel aspru și înghețul cel cumplit se prefac în zefirul ce adie în zori primăvara și în mîngîiere a trupului și a cărnii omului neputincios; jivinele, șerpii, fiarele cele crude și sălbatice devin blînde și domolite, îi sărută picioarele și chiar îi slujesc; într-un cuvînt, toate relele acelea potrivnice și vătămătoare i se fac ascultătoare și bune; pentru că Binele desăvîrșit, adică Dumnezeu, se află mereu cu el și, fiind prezent, nimic nu-i lipsește.
Omul este împărat peste toate lucrurile lumii, dar acestea toate i-au fost date numai în păstrare
Lumea: Dar în mine ce vei căuta și nu vei găsi, sau ce vei dori și nu vei căpăta? Hai, gîndește-te la toate lucrurile mele: oraşele pline de oameni, cetățile tari, satele dese, viile roditoare, ogoarele îmbelșugate, grădinile cu flori frumoase, livezile cu pomi atrăgători. Gindește-te la palatele cele mari ale domnilor și ale boierilor, gîndeşte-te la clădirile mărețe și somptuoase ale cezarilor și împăraților; gîndește-te la şoselele largi, pavate cu piatră, ale oraşelor și cetăților; dă-ți seama de avuția și lucrurile scumpe care se află în aceste orașe. Dar celelalte cununi ce se află în mine ca să le dăruiesc și să împodobesc pe acel ce-mi slujește fără preget, adică peștii mării, peștişorii din rîuri, fiarele și toate sălbăticiunile pămîntului, păsările cerului și cele-lalte, cu care m-a umplut cuvîntul lui Dumnezeu și pe care le-a răspîndit sfinta lui mînă în mine, strălucita lui creație, și tocmai ca să le folosești tu, prostule, prin mijlocirea mea și datorită mie, pentru ca mîncînd, bind și desfătîndu-te să te înveselești, și cunoscînd binele meu, să-mi mulțumești din tot sufletul. Dar, o, sărmane, nu a fost oare Solomon mai înțelept decît tine? Și el tocmai aceasta ne învață, că numai aceasta îți va rămîne.
Cuvintele Înțeleptului nu descriu o închipuire poetică, ci o lege duhovnicească pe care Sfinții Părinți au văzut-o împlinită în trupurile și în sufletele mucenicilor. Sfîntul Ignatie Teoforul, mergînd spre fiarele din Roma, scria fraților săi să nu-l oprească de la moarte, căci se socotea grîul lui Hristos ce trebuia măcinat de dinții jivinelor ca să se facă pîine curată. Proorocul Daniil a stat în groapa leilor și fiarele și-au închis gura, nu pentru că leii ar fi devenit altceva decît lei, ci pentru că dragostea și credincioșia dreptului au schimbat rînduiala firii căzute. Cîntarea Cîntărilor spune că dragostea este tare ca moartea [Cînt. 8,6] — și tocmai de aceea ea poate birui tot ce moartea aduce cu sine: frica, foamea, frigul, vrăjmășia stihiilor.
Dar această dragoste despre care vorbește Înțeleptul nu este virtute omenească agonisită prin sforțare, ci dar turnat în inimă de Duhul Sfînt: „dragostea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfînt, Cel dăruit nouă” [Rom. 5,5]. Sfîntul Isaac Sirul numește această dragoste „mai fierbinte decît focul” și spune că cel ce a gustat-o nu mai poate fi despărțit de ea nici de chinuri, nici de moarte. De aceea Sfîntul Ioan spune că „dragostea desăvîrșită alungă frica” [I In. 4,18]: nu pentru că cel ce iubește ar deveni netemător din fire, ci pentru că frica își pierde stăpînirea acolo unde Dumnezeu Însuși, Binele desăvîrșit, este prezent și umple tot golul sufletului.
Cuvîntul Lumii, dimpotrivă, e o înșirare fără sfîrșit de lucruri frumoase — cetăți, palate, grădini, dobitoace, bogății — pe care le arată omului ca și cum i-ar aparține. Dar chiar Scriptura pe care Lumea o citează ca mărturie a rînduielii dintîi arată altceva: lui Adam i s-a dat stăpînire peste peștii mării, păsările cerului și toate viețuitoarele [Fac. 1,28], dar stăpînirea aceasta n-a fost niciodată proprietate, ci iconomie. Omul e împărat peste zidire, dar împărat pus de Altul, dator să dea seamă de tot ce i s-a încredințat: „Ce ai pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca și cum nu l-ai fi primit?” [I Cor. 4,7]. Pilda talanților [Mt. 25,14-30] și pilda iconomului nedrept [Lc. 16,1-13] spun același lucru în alt chip: tot ce ține omul în mînă e dat spre pază și spre înmulțire duhovnicească, nu spre stăpînire veșnică.
Chiar cuvîntul Lumii se prăbușește sub greutatea propriei sale mărturii, cînd îl aduce pe Solomon ca pildă: „nu a fost oare Solomon mai înțelept decît tine?” Dar tocmai Solomon, cel ce a strîns grădini, vii, case, argint și aur mai mult decît oricine înaintea lui, a lăsat scris: „deșertăciunea deșertăciunilor, toate sînt deșertăciune” [Ecl. 1,2; 2,4-11]. Cel ce a avut totul din mîna Lumii a mărturisit că nimic din ce a avut nu i-a rămas cu adevărat al lui. Sfîntul Ioan Gură de Aur tîlcuiește limpede: bogatul nu e stăpîn, ci vistiernic vremelnic, și moartea îl dezbracă de tot ce a socotit al său.
Aici stă osebirea hotărîtoare între cele două glasuri ale Divanului: dragostea desăvîrșită unește pe om cu Dăruitorul, și de aceea nimic nu-i mai lipsește; darurile Lumii, oricît de multe, țin pe om despărțit de Dăruitor, și de aceea, oricît ar aduna, îi va lipsi mereu ceva — pace, saț, odihnă. Sfîntul Maxim Mărturisitorul învață că zidirea a fost dată omului ca treaptă spre Ziditor, nu ca țintă în sine; cel ce se oprește la darurile Lumii ca și cum ar fi ale sale rătăcește scopul pentru care i-au fost date. Cel ce, dimpotrivă, primește totul ca împrumut din mîna lui Dumnezeu și iubește pe Dăruitor mai mult decît darul, acela ajunge, prin dragoste, la ceea ce Lumea nu poate da niciodată: la Binele desăvîrșit Însuși.
