A întrebat un frate pe Avva Pimen, zicând: Spune-mi cum să devin monah? Și a zis Bătrânul: Dacă vrei să afli odihnă și aici și în veacul viitor, la orice lucru să zici: Cine sunt eu? Și să nu judeci pe nimeni.
Fratele cere o cale, iar Bătrânul îi dă o întrebare fără răspuns. Nu o metodă, nu o treaptă, nu un canon de nevoințe — o singură rostire, repetată la orice lucru: Cine sunt eu? E limpede că Pimen nu trimite spre introspecție, spre acel gnōthi seauton socratic care caută să umple mintea cu un conținut despre sine, o hartă a virtuților și cusururilor proprii. Întrebarea patristică nu adună, ci golește. Ea nu se termină niciodată într-un răspuns care să poată fi purtat mai departe ca un titlu — „iată cine sunt” —, ci rămâne suspendată, ca un prag pe care sufletul îl atinge din nou la fiecare lucru, la fiecare întâlnire, la fiecare clipă în care s-ar putea ridica împotriva altuia. E ceea ce Simone Weil numea decreație: nu distrugerea sinelui, ci retragerea lui din locul central pe care și-l atribuie fără să-l fi primit — pentru ca în golul acela să poată intra celălalt, neasemuit, așa cum este.
Psihologia contemporană a găsit un nume tehnic pentru boala pe care Pimen o vindecă dinainte s-o numească: fundamental attribution error. Când celălalt greșește, îi explicăm fapta prin caracter — e leneș, e rău, e mincinos; când greșim noi, ne explicăm fapta prin împrejurare — eram obosit, eram provocat, n-am avut de ales. Aceeași faptă, două legi de judecată, câte una pentru fiecare parte a oglinzii. Iar self-serving bias întărește minciuna: ne atribuim reușitele nouă înșine și eșecurile lumii din jur. Fratele care întreabă pe Avva Pimen cum să devină monah vrea, probabil, o tehnică prin care să iasă deasupra acestei asimetrii — dar Bătrânul îl întoarce direct în ea, cerându-i s-o inverseze: nu explicația circumstanțială pentru sine și caracterială pentru altul, ci întrebarea dintâi întoarsă mereu spre sine, „cine sunt eu ca să…”, înainte de orice mișcare spre celălalt.
Aici se vede de ce Evagrie așază kenodoxia — slava deșartă — înaintea mândriei în șirul patimilor: judecata celuilalt nu are nevoie de o ființă căzută definitiv, ci doar de o clipă în care mă compar și ies, în închipuire, deasupra. Sfântul Dorotei al Gazei scrie limpede același lucru în cuvântul despre a nu osândi pe aproapele: îndreptățirea de sine — a te crede pe tine drept, prin comparație tacită cu greșeala altuia — e rădăcina fiecărei osândiri, iar leacul nu e mai multă luciditate morală, ci mai puțină luare-aminte la celălalt și mai multă la sine. Sfântul Ioan Scărarul spune același lucru și mai aspru: cel care își cunoaște cu adevărat păcatele nu mai are ochi pentru ale altuia — nu pentru că s-ar sili să nu vadă, ci pentru că vederea lui e ocupată în întregime de propria datorie. Kant cerea ca omul să nu fie tratat niciodată doar ca mijloc, ci întotdeauna și ca scop — dar judecata grăbită face exact opusul: îl folosește pe celălalt ca mijloc pentru propria liniștire, ca material din care îmi construiesc, prin contrast, imaginea flatantă a sinelui meu. Karen Horney numea acest edificiu idealized self-image — sinele închipuit, nu cel real, ținut în picioare de comparații câștigate.
De aceea Pimen leagă cele două porunci într-o singură propoziție și nu în două separate: întrebarea și tăcerea judecății nu sunt două nevoințe, ci una singură privită din două unghiuri. Când întrebarea „cine sunt eu?” rămâne deschisă, fără răspuns care să mă înalțe, judecata celuilalt nu mai are de unde porni — pentru că ea are nevoie, ca să se nască, de un loc fix de unde să privească în jos. Golește locul acela, și judecata nu mai are sol. Romani 14, 4 pune întrebarea aproape identic: „Cine ești tu, ca să judeci pe robul altuia?” — și Iacov 4, 11-12 adaugă că cel ce judecă legea, iar nu o împlinește, ridicat fiind mai presus de ea, uită că un singur Dătător de lege și Judecător este. Iar Facerea arată chipul dintâi al acestei fugi de întrebare: după cădere, Dumnezeu nu-l osândește întâi pe Adam, ci îl întreabă — „Unde ești?” (Fac. 3, 9) — și Adam, în loc să răspundă la întrebarea despre sine, mută vina asupra femeii, iar femeia asupra șarpelui. Cea dintâi judecată din istorie e, de fapt, cea dintâi refuzare a întrebării „cine sunt eu” — și tot lanțul osândirilor de pe urmă nu face decât să repete acest refuz originar.
Odihna pe care o făgăduiește Pimen — „și aici și în veacul viitor” — nu e răsplata unei tehnici izbutite, ci consecința firească a golirii locului de unde judecata se năștea. Un suflet care nu mai stă niciodată destul de sigur pe sine încât să coboare privirea spre altul nu mai are ce apăra, deci nu mai are de ce să se zbată. Iar Sfântul Isaac Sirul spune că această stare — inima miluitoare, care nu mai desparte pe cel vrednic de cel nevrednic de milă — este chiar semnul firii înnoite, cea mai aproape cu putință de firea lui Dumnezeu în veacul de acum. Nu întâmplător Pimen n-a dat fratelui un răspuns la întrebarea „cum să devin monah?” — pentru că a deveni monah, în înțelesul lui cel mai adânc, nu e o stare la care ajungi, ci o întrebare pe care nu mai încetezi s-o pui.
