Pentru omul cunoscător, lumea aceasta este iad și supliciu
Înțeleptul: Este adevărat și sigur că tu posezi toate însușirile rele pe care ziceai mai sus că ți le atribui eu, și așa trebuie să te știe toată făptura și toată firea omenească, pentru că, fără îndoială, așa ești. Desigur că mă rog lui Dumnezeu să trăiesc cît mai mult în tine și în mijlocul răutăților tale, dar nu pentru că te-aș iubi sau aș avea vreo poftă deosebită de tine sau de podoabele prin care ți se vede goliciunea, ci pentru ca, trăind cît mai mult în chinurile răutăților tale, prin relele tale să mă fac bun. Să știi, cu adevărat, că eu așa te socotesc și cu aceasta te asemăn, lume: tu ești focul, trupul meu, oala, iar sufletul meu, aurul. Și după cum cu cît fierbe aurarul mai mult aurul în oală cu atît iese mai curat, așa și eu pentru acest motiv mă rog în toate și pentru toate slăvitului Dumnezeu să-mi dăruiască să trăiesc în tine timp cît mai mult, ca astfel, cu cît mă voi chinui mai multă vreme și mă voi arde mai groaznic în cumplitul tău foc, cu atît mai frumos să mă împodobesc cu o cunună mai mîndră; după cum spune și Pavel, vasul ales al lui Hristos: „ca prin foc” [1 Cor. 6, 15]. Pentru care cuvînt, cu o socoteală rătăcită papistașii spun cum că în lumea de dincolo ar exista un foc curățitor, pe care în limba lor îl denumesc purgatoriu. La aceasta și împotriva acestei păreri vă răspund ție, ca și papistașilor, că în locul amintit nu spune fericitul Pavel că ar exista un al treilea loc deosebit, adică purgatoriul, pe lîngă rai și iad, ceea ce nici Biserica noastră nu admite, ci numai două locuri: raiul și iadul; de purgatoriu nepomenind nici Biserica răsăriteană, nici vreo altă Sfîntă Scriptură. Prin cuvintele „ca prin foc” te numește pe tine foc și arată că drepții, umblînd în tine, umblă ca prin foc, și din focul tău ies curățați și purificați ca aurul. Așadar, tu pentru mine ești acum un foc curățitor și, cu cît voi trăi mai mult în tine — după cum ți-am mai spus — dar nu după plăcerea ta, ci după porunca lui Dumnezeu, cu atît voi ieși mai fericit și vrednic de un dar mai mare. Să mai știi că, în veacul acesta, tu ești foc curățitor pentru trupurile omenești (pentru că nu există altul în lumea de dincolo, cum susțin în zadar papistașii). Deci pe cei cu mintea întreagă și temători de Dumnezeu, dacă se feresc de tine și de desfătările tale, îi dai afară spre veacul cel fără de sfîrșit mai luminoși, mai curați, mai vrednici de laudă și mai fericiți și, deși ești rea, tu devii pentru ei bună și folositoare. Iar pe cei slabi la minte și săraci cu știința, care uitînd de legile Domnului și Dumnezeului lor se lasă pradă dezmierdărilor și desfătărilor tale și se încurcă în feluritele tale pierzanii, tu îi izgonești săraci și goi de tot binele, și nu-i lași numai cu atît, ci din cauza ta îi faci și moștenitori ai gheenei. Și precum cei drepți, fericiți, plini de tot darul desăvîrșit și împodobiți vor moșteni împărăția cerurilor, așa cei nedrepți și păcătoși, care nu au cunoscut în viață răul și nici vreun fel de amărăciune, vor moșteni în iad și în gheena, în focul pregătit Diavolului și slugilor lui, în vecii cei fără de sfîrșit, cumplita și nesuferita muncă de unde răscumpărare și iertare nu există niciodată.
Dacă te vei împotrivi vitejește lumii, adică Diavolului, vei birui
Lumea: Te rog acum, dulcele și iubitul meu prieten, pentru numele lui Dumnezeu, deoarece am început și eu să-mi dau seama că vorbele tale nu sînt vorbe de ocară și că oricît m-aș împotrivi ție — deși aș avea și eu ce să-ți răspund — nu voi putea totuși să te birui, nici nu voi putea răbda să trag într-un jug cu tine; în numele viului Dumnezeu, te conjur să-mi spui drept, pentru că eu însămi nu sînt în stare să mă cunosc ce sînt și cum sînt, iar de cînd mă cert și discut cu tine, mintea mea parcă ar fi intrat în Labirintul cretan, și nu sînt capabilă să găsesc nicăieri vreo cale sau vreo ieșire, deși am căutat multe. Și de vreme ce Dumnezeu atoatefăcătorul nu te-a făcut piatră, lemn sau vreun alt fel de animal fără de simțire, ci om înzestrat cu minte și cu socoteală și te-a înnoit cu duh dumnezeiesc, iarăși zic și te rog, spune-mi, ce fel de răutate și ce fel de bunătate am; și de cînd trăiești și umbli tu prin mine, n-ai găsit nimic să-ți placă și nimic vrednic de tine? Iar dacă, după cum îți spun, vei găsi și îți va plăcea totuși ceva, fie-ți, iubitule, slobod și îngăduit, ia și fă orice vrei. Dar dacă nu găsești nimic care să-ți placă, nici eu n-am să te constrîng cu de-a sila sau cu vreo supărare să-ți placă. Oare am eu vreo putere să te supăr cu asemenea lucruri? Iar dacă nu vrei să te împrietenești cîtuși de puțin cu mine și cu bunătățile mele, nici să mă lauzi, cel puțin taci, ține-ți gura și nu mă disprețui în fața tuturor. Îți spun și te rog iarăși, taci, pentru că știu că tăcerea e lăudată de oamenii înțelepți.
Precizarea dogmatică a Înțeleptului merită oprire, pentru că nu e o digresiune, ci temeiul întregii lui asceze: focul de care vorbește Apostolul (1 Cor. 3:13-15) nu deschide un al treilea loc între rai și iad, ci numește chiar încercarea acestei vieți. Biserica răsăriteană a păstrat statornic doar cele două sfârșituri — nu pentru că ar nesocoti nevoia de curățire, ci pentru că așază curățirea acolo unde Scriptura o așază: în lupta de aici, nu într-un tărâm de dincolo. Sfântul Ioan Gură de Aur spune același lucru fără ambiguitate: încercările acestei vieți sunt cuptorul, nu un cuptor de apoi; cel care le rabdă cu răbdare iese din ele curățit, iar cel care le refuză nu mai are unde să le mai rabde.
Imaginea aurarului care fierbe aurul în oală, până iese curat, nu e o inovație a lui Cantemir, ci reia direct limbajul profetic: „voi trece pe ei prin foc și-i voi lămuri cum se lămurește argintul” (Mal. 3:2-3), iar Sfântul Apostol Petru numește încercarea credinței „mai de preț decât aurul cel pieritor, care se lămurește prin foc” (1 Pt. 1:7). De aceea Înțeleptul nu cere Lumii să fie mai blândă, ci acceptă tocmai asprimea ei ca folositoare: nu pentru că răul ar deveni bine, ci pentru că răbdarea răului, primită drept, îl preface pe cel ce rabdă. Sfântul Marcu Ascetul spune limpede că nu ispita e vrednică de laudă, ci felul cum omul o folosește ca prilej de smerenie și rugăciune — exact distincția pe care Înțeleptul o face atunci când spune că trăiește în Lume „nu după plăcerea ei, ci după porunca lui Dumnezeu”.
Prăbușirea Lumii la sfârșitul acestui schimb e mai grăitoare decât orice argument câștigat: ea recunoaște că nu se poate cunoaște pe sine, comparând confuzia minții ei cu Labirintul cretan. E chiar semnul pe care Avva Dorotei al Gazei îl dă drept început al smereniei adevărate — dar Lumea nu ajunge la smerenie, ci la o formă mai subtilă de mândrie: nu mai cere să fie lăudată, ci doar să nu fie disprețuită „în fața tuturor”. Nu e pocăință, ci grijă pentru chip; iar diferența dintre cele două se vede limpede la Sfântul Isaac Sirul, care spune că smerenia adevărată nu cere nimic de la privitor, nici măcar tăcere îngăduită.
Cererea ei finală — „taci, pentru că tăcerea e lăudată de oamenii înțelepți” — folosește o vorbă adevărată într-un scop străin, la fel cum făcuse și cu versetul despre păsările cerului. Tăcerea pe care o laudă cu adevărat Părinții nu e tăcerea care ascunde răul de ochii lumii, ci tăcerea rugăciunii și a păzirii minții: „vreme să taci și vreme să vorbești” (Eccl. 3:7), spune Ecclesiastul, iar Avva Arsenie mărturisea că de multe ori s-a căit că a vorbit, dar niciodată că a tăcut — tăcere însă întoarsă spre Dumnezeu, nu spre menajarea propriei imagini. Înțeleptul nu-i datorează Lumii nici lauda, nici tăcerea aceasta din urmă; îi datorează doar adevărul pe care i l-a spus până acum, iar acela, odată rostit, rămâne rostit.
