Avva Veniamin le-a zis fiilor săi duhovnicești, în timp ce își dădea duhul: Acestea să faceți și vă veți putea mântui: Bucurați-vă pururea, rugați-vă neîncetat, dați mulțumire pentru toate.
Un cuvânt rostit la ceasul morții nu mai are loc pentru retorică. Tot ce e prisos cade, ca frunzele unui pom scuturat de vânt, și rămâne doar lemnul — ceea ce ține cu adevărat rodul. De aceea testamentele duhovnicești ale Părinților, spuse chiar în pragul despărțirii sufletului de trup, cântăresc altfel decât orice altă învățătură: nu mai e vreme de nuanțe, de îndulciri, de „poate”. Avva Veniamin nu lasă un sfat printre altele. Lasă tot ce a înțeles că se poate spune într-o singură suflare.
Și alege trei lucruri, nu unul. Ar fi putut încheia cu un singur cuvânt — „rugați-vă” ar fi fost de ajuns, căci în rugăciune e cuprins totul. Dar le leagă pe trei laolaltă, ca și cum unul singur, oricât de mare, tot ar putea sta strâmb dacă e lăsat de unul singur. E aceeași înțelepciune pe care o rostește Ecclesiastul: funia întreită nu se rupe curând (Eccl. 4:12). O singură fâșie se destramă la prima încercare mai aspră; trei împletite țin o greutate pe care niciuna n-ar putea-o duce singură. Bucuria fără rugăciune alunecă în euforie fără temei. Rugăciunea fără mulțumire se poate strânge în sine, devenind cerere fără capăt, nemulțumire îmbrăcată în cuvinte pioase. Mulțumirea fără bucurie devine resemnare stoică, îndurare încleștată. Cele trei se țin unele pe altele ca o funie: fiecare fir slăbește dacă e desprins, dar împreună nu se rup.
Ceea ce Sfântul Pavel scrie ucenicilor din Tesalonic — Bucurați-vă pururea. Rugați-vă neîncetat. Mulțumiți pentru toate, căci aceasta este voia lui Dumnezeu, întru Hristos Iisus, pentru voi (1 Tes. 5:16-18) — nu e o coincidență de vocabular cu Avva Veniamin, ci aceeași funie, transmisă mai departe fir cu fir, de la Apostol la pustnic. Interesant e ordinea, care nu e întâmplătoare: bucuria vine întâi, nu ca rod al rugăciunii, ci ca temelie a ei. Evagrie știe acest lucru când scrie că rugăciunea adevărată nu poate ieși dintr-un suflet încrâncenat; mai întâi trebuie potolită tulburarea patimilor (apatheia), altfel mintea se roagă cu mâinile legate. Dar bucuria aceasta „pururea” nu e veselia lumii, care ține cât ține prilejul. E ceea ce Sfântul Isaac Sirul numește plânsul bucuros — penthos care nu exclude bucuria, ci o naște: cel ce plânge pentru sine înaintea lui Dumnezeu descoperă, dedesubtul lacrimii, o bucurie pe care nimic din afară n-a adus-o și nimic din afară n-o poate lua.
Aici filosofia se oprește la jumătatea drumului, nu pentru că n-ar fi văzut adânc, ci pentru că nu are de la cine primi darul. Aristotel leagă eudaimonia de activitatea sufletului potrivit virtuții, pe parcursul unei vieți întregi — o bucurie câștigată, construită, meritată prin exercițiu îndelungat. Stoicii merg mai departe spre „mulțumiți pentru toate”: Epictet învață să primești tot ce vine ca îngăduit de providență, chiar și pierderea, chiar și moartea. Dar e o mulțumire fără chip în față — recunoștință către o ordine impersonală, nu către o Persoană. Diferența nu e de nuanță, ci de temelie: stoicul îndură ce nu poate schimba; creștinul mulțumește Cuiva care l-a iubit înainte de a-i cere ceva. Iov nu spune „așa trebuia să fie”; spune Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvântat (Iov 1:21) — numele, nu doar faptul.
Psihologia modernă a redescoperit firimituri din aceeași funie, fără cusătura care le ține. Cercetările lui Emmons și McCullough asupra recunoștinței arată, cu instrumente de laborator, ceea ce Avva Veniamin știa fără laborator: cei ce își notează zilnic pentru ce sunt mulțumitori dorm mai bine, se îmbolnăvesc mai rar, se plâng mai puțin. Dar știința se oprește la corelație și la tehnică — „practicați recunoștința” ca exercițiu cognitiv, la fel cum s-ar recomanda alergarea sau postul intermitent. Mulțumirea pentru toate, inclusiv pentru ce doare, rămâne de neînțeles pentru o psihologie care caută binele stării subiective; ea aparține doar celui care crede că binele lui adevărat nu coincide cu ce simte azi, ci cu ce lucrează Dumnezeu prin ce simte azi.
De aceea cele trei porunci ale lui Avva Veniamin nu sunt trei sfaturi printre altele de pus la rând cu celelalte, ci firele funiei cu care sufletul se leagă de catargul corabiei în furtună — ca să nu fie luat de val. Un cuvânt spus la ceasul din urmă nu descrie o stare de bine; arată drumul. Iar drumul acesta, pentru cine îl încearcă, se dovedește a fi nu trei drumuri, ci unul singur, întreit doar la vedere.
