Despre chip și asemănare, sau omul ca drum
Începutul: un cuvânt spus în sfat
Cartea Facerii nu se deschide cu o definiție a omului, ci cu o deliberare: „Să facem om după chipul și după asemănarea Noastră.” Toate celelalte făpturi apar printr-un cuvânt de poruncă: „Să fie lumină”, „să răsară pământul”. Omul apare printr-un cuvânt de sfat, rostit parcă în adâncul tainic al Treimii. Părinții au văzut aici mai mult decât un stil literar. Modelul omului nu este o idee abstractă, ci comuniunea Persoanelor dumnezeiești. Când Scriptura spune „după chipul Nostru”, spune că omul este făcut pentru comuniune și că este, prin structura lui, ființă de relație.
Textul continuă cu o precizare care a lucrat veacuri în gândirea creștină: „după chip și după asemănare”. Sfântul Irineu vede aici două lucruri deosebite: omul primește ceva la început și are ceva de primit la sfârșit. Așa se naște axa întregii antropologii patristice. Omul este deja ceva, dar nu este încă tot ceea ce a fost chemat să fie.
O precizare de rigoare: Părinții nu folosesc distincția uniform. Origen, Irineu, Diadoh, Maxim o mențin cu claritate, iar Sfântul Grigorie de Nyssa vorbește adesea despre chip ca despre un întreg care le cuprinde pe amândouă. Diferența ține de accent, nu de credință, și arată că avem de-a face cu o tradiție vie, nu cu o formulă de manual.
Chipul: darul dinaintea oricărui merit
Chipul este ceea ce omul primește, nu ceea ce face. Nimeni nu și-l câștigă și nimeni nu-l poate pierde, pentru că nu ține de meritul omului, ci de actul creator al lui Dumnezeu. De aceea este numit dar ontologic: nu un dar adăugat ființei, ci dar care este ființa, pecetea pusă în structura ei.
Părinții numesc, în chipuri felurite, ce alcătuiește această pecete:
- Mintea duhovnicească (nous-ul), ochiul sufletului, prin care omul poate cunoaște nu doar lucruri, ci Persoană. Nous-ul nu este simplă rațiune discursivă. Este puterea de contemplare a inimii, iar rațiunea calculatoare este doar umbra ei coborâtă în lume.
- Libertatea (autexousion), stăpânirea de sine prin care omul nu este mișcat din afară ca o piatră, ci se mișcă din lăuntru. Fără ea, iubirea ar fi mecanism.
- Capacitatea de a iubi, adică deschiderea ființei către altul.
- Setea de veșnicie, neliniștea care face ca nicio lucrare a lumii să-l sature pe om. Fericitul Augustin a spus-o pentru toți: „Ne-ai făcut pentru Tine și neliniștit este sufletul nostru până se va odihni în Tine.”
Cea mai grea și mai mângâietoare învățătură despre chip este permanența lui. Nici păcatul cel mai adânc nu-l nimicește. Îl poate murdări, îl poate acoperi cu rugină, îl poate face de nerecunoscut. Dar nu poate face ca omul să înceteze a fi om. Aici stă temelia oricărei speranțe creștine: nu există om atât de căzut încât să fie doar rămășiță. Sub straturile de pământ rămâne aur.
Sfântul Grigorie de Nyssa dă imaginea oglinzii. Chipul este oglinda făcută să primească lumina. Păcatul nu sparge oglinda, ci o acoperă cu noroi, iar oglinda acoperită nu mai primește lumina, deși rămâne oglindă. Asceza și pocăința curăță oglinda, adică nu adaugă omului ceva străin, ci îl restituie lui însuși. Lucrarea duhovnicească este, în această privință, mai aproape de o restaurare decât de o construcție.
Asemănarea: chipul pus în mișcare
Dacă chipul este ceea ce omul este, asemănarea este ceea ce omul e chemat să devină. Chipul este dat de la început, asemănarea este propusă. Irineu spune că Adam a fost creat ca un prunc, întreg în ce privește darul, dar nedesăvârșit în ce privește creșterea. Asemănarea este statura deplină spre care se crește.
Ea nu este o simplă calitate morală, ca într-un cod de purtare bună. Este participare: omul ajunge să poarte în sine viața lui Dumnezeu, în măsura în care o poate purta o făptură. Sfântul Petru o spune fără ocol: ajungem „părtași dumnezeieștii firi” (2 Petru 1:4), iar Sfântul Ioan anunță: „Vom fi asemenea Lui, pentru că Îl vom vedea precum este” (1 Ioan 3:2). Asemănarea și vederea sunt legate: nu poți vedea ce nu ești în stare să porți, și devii ceea ce privești.
De aici seria virtuților pe care textul le numește: blândețea, smerenia, curăția inimii, nepatimirea (apatheia), dragostea jertfelnică (agape). Ele nu sunt, în tradiția filocalică, „calități ale unui om bun”. Sunt trăsături ale chipului lui Dumnezeu ieșite la lumină. Blândețea este liniștea omului care nu mai are de apărat un eu inflamat. Smerenia este adevărul despre sine, spus fără frică. Apatheia nu este insensibilitate, așa cum o înțelege gândirea comună, ci eliberarea de patimile care ne târăsc: iubirea rămâne, dar nu mai este robită. Agape este cununa lor, pentru că este singura care nu se întoarce asupra sa.
Paradoxul lui Diadoh: robia care eliberează
Sfântul Diadoh al Foticeii, în Cuvântul ascetic, formulează cu o concizie rară raportul dintre cele două: „Toți oamenii suntem după chipul lui Dumnezeu; dar după asemănare sunt numai cei care prin multă dragoste și-au robit libertatea lor lui Dumnezeu.”
Fraza conține un paradox pe care merită să-l ținem în minte. Libertatea, care este partea cea mai înaltă a chipului, își află împlinirea în predare. Și aceasta nu se face din constrângere, ci din iubire. Omul modern înțelege libertatea ca putere de a alege între variante. Părinții o înțeleg ca putere de a te dărui. Prima este libertatea de, a doua este libertatea pentru. Prima poate fi golul din care nu iese nimic, a doua este plinătatea care se cheltuiește iubind.
Tot Diadoh dă, în același capitol, și imaginea pictorului: cel care înfățișează un chip începe cu o schiță într-o singură culoare și adaugă apoi, treptat, culorile până ce asemănarea cu modelul devine vie. La fel, botezul înnoiește chipul și îl aduce la frumusețea dintâi, iar culorile asemănării se adaugă prin lucrarea omului, sub lumina Duhului. Schița este darul, culorile sunt răspunsul. Dumnezeu nu-l pictează pe om fără el, iar omul nu se poate picta fără Dumnezeu. Aici se vede, în imagine, ceea ce teologia numește sinergie.
Maxim Mărturisitorul: rațiunea și modul
Sfântul Maxim dă întregii învățături o precizie filosofică. El distinge între logos, rațiunea ființării, și tropos, modul ființării. Logosul este ceea ce face omul om: cuvântul lui Dumnezeu pus în firea lui, neschimbat prin cădere. Tropos-ul este felul concret în care omul își trăiește firea: către Dumnezeu sau împotriva Lui, în comuniune sau în închidere.
Căderea, la Maxim, nu schimbă firea, ci modul. Omul nu a devenit alt fel de ființă, ci a început să-și folosească aceeași fire pe dos. Iubirea, care trebuia să se îndrepte către Dumnezeu, s-a răsucit spre plăcerea de sine. Voința, făcută pentru împreună-lucrare, a devenit voință de stăpânire. Ceea ce în Adam era libertate a devenit, în om, capricii care aservesc.
Prin urmare, mântuirea nu este o refacere a firii, ci o convertire a modului. Chipul (logosul) nu trebuie recreat, fiindcă nu s-a pierdut. Trebuie vindecat modul în care el este trăit. Asemănarea este tocmai acest mod vindecat: firea trăită în adevăr, în libertate și în iubire. Iar cine a făcut posibilă această vindecare? Cel în care firea omenească a fost trăită perfect în tropos dumnezeiesc: Hristos.
Hristos, Chipul desăvârșit
Punctul în care întreaga învățătură se sprijină nu este o idee, ci o Persoană. Pavel Îl numește pe Hristos „chipul Dumnezeului celui nevăzut” (Coloseni 1:15). Aceasta întoarce perspectiva: omul nu este făcut după un model abstract, ci după Fiul. Chipul din om este, în ultimă instanță, chipul Chipului, o asemănare de al doilea grad cu Cel care este asemănarea Tatălui.
Într-o formulare pe care Părinții o repetă cu uimire: Cel care este Chipul a luat chipul, ca să restaureze chipul. Sfântul Atanasie: „Dumnezeu S-a făcut om ca omul să se facă dumnezeu.” Hristos nu doar învață asemănarea, ci o este. În El, omul este pentru întâia dată pe deplin ceea ce a fost gândit să fie. Și pentru că firea Lui omenească este firea noastră, drumul asemănării nu este un urcuș solitar, ci o intrare în trupul Lui, în Biserică, prin Taine, prin rugăciune, prin ascultarea de Evanghelie.
Acesta este miezul sinergiei. Nici pelagianism, ca și cum omul s-ar mântui prin puterile lui, nici pasivitate, ca și cum harul ar lucra peste capul omului. Harul întâmpină, cheamă, sprijină, iar omul răspunde cu ce are: ascultare, luptă, lacrimă, răbdare. Nu pentru că harul ar avea nevoie de ajutorul omului, ci pentru că iubirea nu se poate impune. Ea poate doar aștepta un răspuns.
Îndumnezeirea: o limită care apără taina
Când se vorbește despre theosis, trebuie păzit un hotar. „Ființe care ajung prin har ceea ce Dumnezeu este prin fire” spune un adevăr, dar cere precizare: prin har, nu prin fire. Omul nu devine Dumnezeu în ființă. Nu se topește în dumnezeire, cum ar sugera un panteism. Rămâne făptură, cu ființa lui, dar se face părtaș vieții necreate.
Sfântul Grigorie Palama a dat acestei păstrări un temei: Dumnezeu este de neatins în ființa Sa, dar Se dăruiește în energiile Sale necreate, în lumină, în putere, în iubire. Omul nu se împărtășește de esența Lui, ci de lucrarea Lui. Aceasta apără două lucruri deodată: transcendența lui Dumnezeu (nimeni nu-L cuprinde) și realitatea comuniunii (nu ne împărtășim de o imagine, ci de Viața însăși). Fără prima, dumnezeirea ar fi coborâtă la nivelul omului. Fără a doua, mântuirea ar fi doar un cadru moral.
Omul ca itinerar
Acum se poate înțelege propoziția care încheie textul: omul nu este o entitate statică, ci un itinerar duhovnicesc.
Cine crede că omul este definit de ceea ce este acum, de starea lui, de trecutul lui, de slăbiciunile lui, ratează jumătate din adevăr. Omul este definit și de ceea ce este chemat să fie. Chipul spune: ai o demnitate pe care nimic nu ți-o poate lua. Asemănarea spune: ai o înălțime spre care nimic nu te împiedică să pornești. Prima frază apără de deznădejde, a doua apără de mulțumirea de sine. Împreună, țin sufletul între cele două prăpăstii ale vieții duhovnicești: disperarea celui care crede că nu mai poate fi vindecat și îngâmfarea celui care crede că a ajuns.
Sfântul Grigorie de Nyssa merge și mai departe cu ideea de epectază: drumul asemănării nu are sfârșit, pentru că Dumnezeu este infinit. Oricât ar urca, sufletul află că mai are de urcat, iar acest „mai mult” nu este oboseală, ci desfătare. Desăvârșirea nu este oprire, ci creștere veșnică. Cine a ajuns la culme descoperă un alt munte, iar bucuria lui este să nu se sfârșească.
De aceea, ultimul cuvânt despre om nu este despre ce a pierdut, ci despre ce i se pregătește. Chipul este chezășia că nu s-a stins nimic din ce a pus Dumnezeu în noi. Asemănarea este făgăduința că ce a început El va duce la capăt: „Cel ce a început în voi lucrul cel bun îl va desăvârși” (Filipeni 1:6). Între cele două stă viața noastră, care nu este un accident, ci un drum.
