„Geniul în omenire. Dacă geniul, după observația lui Schopenhauer, stă în amintirea coerentă și vie a propriei experiențe, atunci din străduința spre cunoașterea întregului trecut istoric ar putea fi dedusă o străduință spre geniu a omenirii în ansamblu. Această străduință începe să deosebească tot mai mult epoca modernă de cele dinainte și a dărâmat pentru întâia oară zidurile dintre natură și spirit, dintre oameni și animale, dintre morală și fizică. O istorie desăvârșit înțeleasă ar fi conștiința de sine a cosmosului.” (Nietzsche, traducere liberă)
Nietzsche a văzut just un lucru: omul este ceea ce își amintește. Psihologia de azi îi dă dreptate, căci identitatea se ține prin povestea coerentă pe care o are cineva despre sine, iar cine pierde legătura cu trecutul își pierde chipul. Dar aceeași psihologie strică frumusețea ideii. Amintirea vie nu este amintirea adevărată. Bartlett și Loftus au arătat că memoria reconstruiește, nu arhivează. Cercetările despre „amintirile-bliț” arată că vivacitatea crește încrederea în amintire, nu exactitatea ei. Tot Nietzsche, în Folosul și dezavantajul istoriei pentru viață, avertizează că excesul de istorie sufocă viața. Și tot el, în Genealogia moralei, face din uitare o forță activă a sufletului sănătos. Geniul „amintirii coerente” poartă deci în sine propria primejdie.
Părinții o numesc de multă vreme. Pentru Evagrie, gândurile vin mai ales din memorie, iar Sfântul Ioan Scărarul socotește pomenirea de rău rodul mâniei. Amintirea coerentă și vie a propriei experiențe, nevindecată, este un muzeu al rănilor. Cine își amintește totul și nu iartă nimic nu are geniu, ci o osândă lucidă.
Biserica nu răspunde prin uitare, ci prin anamneză. Liturghia își aduce aminte de cruce, de mormânt, de înviere, de înălțare și, într-o formulare uimitoare, de „a doua și slăvita venire”, adică de un viitor. Aici memoria nu mai este arhivă, ci prezență. Scriptura ține aceeași linie: „Adu-ți aminte de tot drumul” (Deut. 8:2), iar Sfântul Irineu vorbește despre anakefalaiosis, adică despre toate adunate în Hristos (Efes. 1:10). În El „toate se țin împreună” (Col. 1:17), iar Sfântul Maxim Mărturisitorul vede istoria ca desfășurare a rațiunilor (logoi) care sunt de la început în Cuvânt. „Conștiința de sine a cosmosului” există, așadar, dar nu ca izbândă a cosmosului. Este o Persoană.
Cele trei ziduri pe care Nietzsche le vede căzute, între natură și spirit, om și animal, morală și fizică, cer discernământ. Sfântul Maxim spune că omul este mediator. El unește, fără să desființeze, cele cinci despărțiri ale creației, și le unește după rânduiala calcedoniană: fără amestecare, fără schimbare, fără împărțire, fără despărțire. Ce se prăbușește la Nietzsche este altceva, o nivelare. Psalmul spune adevărul despre ea: „Omul, în cinste fiind, n-a priceput; alăturatu-s-a dobitoacelor” (Ps. 48:12). Cunoașterea trecutului care uită chipul (Fac. 1:26) este o pierdere de memorie deghizată în știință.
Există totuși o „istorie desăvârșit înțeleasă”. Scriptura o numește Judecată: „nimic nu este ascuns care să nu se descopere” (Lc. 12:2), iar cărțile se deschid (Apoc. 20:12). Psalmul o rostește de pe acum: „Doamne, cercetatu-m-ai și m-ai cunoscut” (Ps. 138:1). Doar că o memorie totală fără iertare ar fi iad. De aceea Dumnezeu spune: „păcatele tale nu le voi pomeni” (Is. 43:25). Aceasta nu este amnezie. Este o pomenire care schimbă sensul trecutului. Psihologia atinge de departe același adevăr când cere ca amintirea dureroasă să fie integrată, nu reprimată. Spovedania face ce nu poate face nicio autobiografie, adică numește păcatul înaintea Cuiva care îl poate ierta.
Cine a înțeles mai bine „geniul omenirii” a fost, se pare, un tâlhar. El nu a cerut cunoașterea trecutului, nici coerența poveștii sale. A cerut altceva: „Pomenește-mă, Doamne, când vei veni întru împărăția Ta” (Lc. 23:42). Iar întreg trecutul lui, cu tot ce avea de ascuns, a fost primit într-un singur cuvânt: „Astăzi vei fi cu Mine în rai.”
