Nu celor leneși, ci celor harnici le dă Dumnezeu darurile sale
Înțeleptul: Cu acest raționament înșelător vrei deci să mă amăgești și să-mi demonstrezi că fac rău pentru că ar, semăn și îmi agonisesc hrana cu o osteneală dreaptă? Dar nu socotești — sau chiar dacă socotești, numai te prefaci că nu — ce ordine înțeleaptă, frumoasă și de mintea omenească nepricepută a stabilit Dumnezeu, cel slăvit în vecii cei fără de sfîrșit? Căci precum ți-am mai spus, lăsîndu-mă peste toate acestea stăpîn și căpetenie cum lași unui împărat slugile pe care le are, toți așteaptă să mănînce pîinea mea. Și după cum eu primesc de la împăratul meu — adică de la Dumnezeu — toate în dar și fără vreo plată, să le dau și lor la fel în dar și fără plată, cu atît mai mult cu cît pentru mine, adică pentru om, au fost făcute toate spre slujirea și înlesnirea lui. De aceea și slugile mele trebuie să se hrănească din rămășițele bucățelelor mele. Să știi deci că acolo unde zice Scriptura despre păsări că nu seamănă și nici nu seceră, și totuși Părintele ceresc le hrănește, e vorba despre săraci, care nu pot nici să semene și nici să secere, dar care trăiesc datorită celor ce ară și seamănă. Și adu-ți aminte și de alt loc unde spune Scriptura, prin gura credincioasei cananeence, că „și cîinii se hrănesc din fărîmiturile ce cad de pe mesele stăpînilor lor” [Mc. 7, 28]. Așadar, și eu arînd și semănînd, se hrănesc atît păsările cerului din prisosul țarinei mele, cît și cîinii din fărîmiturile de la masa mea. Dar nici păsărilor în cuibul lor, nici cîinilor care șed în culcușul lor nu le vine hrana în gură, ci păsările și-o agonisesc zburînd, iar cîinii umblînd și mirosind, căci ei caută hrana lor, nu hrana îi caută pe ei. Așadar, acele animale neraționale, care se conduc numai de simțuri, se luptă pentru hrana lor; iar eu, fiind și rațional și conducîndu-mă în același timp și de simțuri, cu ce îi greșesc lui Dumnezeu de-mi voi căuta hrana? Mai cu seamă că el singur, dintr-așa bogată milă, a poruncit pămîntului să facă semințele, să încolțească, să crească și să dea roade spre hrana mea. Iată de ce mă voi strădui pururi de aceasta, căci nu celor leneși și trîndavi, ci celor harnici și sîrguitori le-a dăruit Dumnezeu bunătățile sale, precum a zis: „Bate și ți se va deschide, cere și ți se va da” [Mt. 7, 7].
Omului îi este dat să înfrunte toate primejdiile din lume
Lumea: Acum după mintea ta necultivată și socoteala ta rătăcită îmi dau seama că ai să spui că în mine sînt toate relele, greutățile, neorînduielile, chinurile, nenorocirile și răsturnările și, așa cum aiurezi, că eu aș fi mai rea decît toate relele și mai amară ca tot amarul, că în mine nu se găsește niciun lucru bun și nicio bunătate, nici odihnă, nici liniște, nici pace sau înlesnire, ci în toate numai răutate și, comparîndu-mă, cu tot răul mă asemuiești. O, sărmane și de trei ori nenorocitule! O, smintitule și descreieratule, cum poți una să spui și să mărturisești, și alta să urmărești și să poftești? Dar dacă sînt atît de rea și de cumplită, atît de amăgitoare și de sălbatică precum spui tu, cu inima ta nedreaptă și cu buzele tale mincinoase, atunci de ce locuiești în mine? Și știu adevărat că te rogi lui Dumnezeu ca să-ți lungească viața în această lume și știu și mai sigur că, dac-ai fi convins că ai să intri în rai și dacă te-ar lăsa în voia ta și te-ar întreba ce dorești: să mori și să mergi în rai, sau să te lase să trăiești în această lume, pare-mi-se — și ce zic doar că mi se pare —, tu ai renunța într-adevăr la rai și te-ai ține de mine și ai privi spre rai cu ochi răi, iar spre mine cu ochi buni, și, pe scurt, m-ai alege mai degrabă pe mine decît raiul.
Explicația pe care Înțeleptul o dă textului despre păsările cerului merită oprire: el nu-l citește literal, ca poruncă a nelucrării, ci îl tâlcuiește — păsările și câinii sunt, spune el, chipul săracilor care nu pot ei înșiși ara și semăna, dar trăiesc din prisosul celor care lucrează. E același fel de citire pe care Sfântul Ioan Gură de Aur îl cere de la orice cititor al Scripturii: nu litera ruptă de restul ei, ci sensul așezat înăuntrul întregului. Iar rodul acestei tâlcuiri e limpede: harnicia Înțeleptului nu e egoistă, ci devine sursă de hrană pentru alții — „toți așteaptă să mănânce pâinea mea” —, împlinind exact ceea ce Domnul a spus prin Faptele Apostolilor: „mai fericit este a da decât a lua” (Fapte 20:35).
Modelul pe care Înțeleptul îl aduce — omul ca împărat mic ce dă slugilor sale din ceea ce el însuși a primit fără plată de la Împăratul cel mare — reface, într-o formă domestică, aceeași imagine a stăpânirii pe care am întâlnit-o în articolul anterior al seriei: darul nu se oprește la cel care-l primește întâi, ci curge mai departe, pentru că așa curge harul lui Dumnezeu Însuși. Sfântul Vasile cel Mare spune în Omiliile către cei bogați că belșugul dat unuia are întotdeauna în vedere pe cel de lângă el, iar cel care-l oprește la sine îl strică chiar în mâna lui, ca mana în pustie ținută peste noapte. Făgăduința pe care Înțeleptul o citează la sfârșit — „bate și ți se va deschide” (Mt. 7:7) — nu contrazice truda, ci o presupune: a bate la ușă e tot o lucrare a mâinii, nu o așteptare goală.
Provocarea cu care Lumea încheie e cea mai grea din tot schimbul de până acum, pentru că nu mai atacă un argument, ci inima însăși: „te-ai ține de mine, nu de rai, dacă ai avea de ales cu adevărat”. E genul de întrebare pe care Mântuitorul o pune limpede: „unde este comoara ta, acolo va fi și inima ta” (Mt. 6:21) — nu ce spune omul că iubește, ci ce alege când nimeni nu-l judecă. Sfântul Isaac Sirul avertizează tocmai despre acest fel de autoamăgire, în care limba mărturisește o nădejde pe care inima încă n-o are, iar Avva Dorotei al Gazei numește cunoașterea acestei diferențe „cea dintâi treaptă a smereniei”: să te vezi așa cum ești, nu așa cum vorbești.
Textul nu ne spune dacă Înțeleptul răspunde la această provocare, dar tocmai tăcerea aceasta îl lasă pe cititor singur cu întrebarea. Dorința de viață lungă, pe care Lumea o aduce ca dovadă, nu e ea însăși un păcat — am văzut deja că porunca cinstirii părinților o făgăduiește (Ieș. 20:12) —, dar devine capcană exact atunci când se pune mai presus de rai, nu alături de el. Diferența, spun Părinții, nu se vede din cuvinte, ci din felul cum omul primește vestea morții: cu tulburare, ca de la un dușman, sau cu pace, ca de la un sol care-l cheamă acasă.
