A zis Avva Grigorie Teologul: Pe acestea trei le cere Dumnezeu de la orice om care are botezul: credință dreaptă de la suflet, adevăr de la limbă și cumpătare de la trup.
— Pateric
Cuvântul e scurt cât o socoteală și adânc cât o antropologie. Nu spune „trei virtuți”, ci „trei lucruri cerute”, și le cere nu de la omul luat în bloc, ci de la fiecare parte a lui în parte, după cât poate da fiecare. Trupului nu i se cere credință, iar sufletului nu i se cere cumpătare. Fiecare mădular primește cererea care i se cuvine, adică jertfa lui.
Cererea presupune darul. Cine cere înapoi a dat mai întâi. Cuvântul nu se adresează filosofului, nici ascetului, ci „oricărui om care are botezul”, adică celui care a primit deja: înmormântat și înviat împreună cu Hristos (Rom 6:3-4). Credința însăși este dar (Ef 2:8). Cele trei cereri nu sunt prețul mântuirii, ci răspunsul celui vindecat, iar Dumnezeu nu cere altceva decât să nu rămână darul nefolosit în om.
Trei mădulare, trei jertfe. Scriptura dă fiecărei părți jertfa ei. Sufletului, credința: „fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui” (Evr 11:6). Buzelor, „jertfa laudei, adică rodul buzelor” (Evr 13:15). Trupului: „să aduceți trupurile voastre jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu” (Rom 12:1). Avva nu inventează nimic, ci adună într-un rând ce Scriptura împrăștiase, și de aceea cuvântul lui ține.
Cele trei locuri ale rănii. Facerea 3 arată unde a fost lovit omul. Întâi în credință: „Au zis Dumnezeu…?” (Fac 3:1) este întrebarea care roade încrederea în cuvântul dat. Apoi în limbă: primul cuvânt al șarpelui este o minciună (In 8:44), iar primul cuvânt al lui Adam după cădere este o mutare a vinei: „femeia pe care Tu mi-ai dat-o” (Fac 3:12). Adevărul despre sine s-a prefăcut în acuzație. În fine, în trup: rodul era „bun de mâncare” (Fac 3:6), adică prima lipsă de măsură. Cele trei cereri ale lui Grigorie sunt cele trei locuri unde botezul pune leacul.
Credința dreaptă a sufletului. Orthē doxa înseamnă și „părere dreaptă”, și „slăvire dreaptă”. Credința cerută nu e informație corectă, căci „și dracii cred și se cutremură” (Iac 2:19), având doctrina fără suflet. „De la suflet” înseamnă ceea ce Pavel leagă într-o singură mișcare: „cu inima se crede spre dreptate, iar cu gura se mărturisește spre mântuire” (Rom 10:10). Epoca de azi a produs opusul: o religiozitate fără dogmă, la alegere, pe care sociologia a numit-o cu precizie „deism moralist-terapeutic” (Smith și Denton), în care Dumnezeu e un instrument al binelui-stării. Grigorie însuși leagă credința dreaptă de curățenia celorlalte două: teologia nu se face oricând și oricum, ci doar de cei care „s-au curățit sau se curăță măcar” la suflet și la trup (Cuv. 27). Psihologia confirmă legătura pe drumul ei: teoria disonanței cognitive a lui Festinger arată că, atunci când viața contrazice crezul, mintea nu își schimbă viața, ci își reface crezul după măsura vieții. Credința se strică prin trup și prin limbă înainte să se strice prin argument.
Adevărul limbii. Kant vedea în minciună distrugerea demnității omului ca ființă morală, cea mai gravă încălcare a datoriei față de sine. Harry Frankfurt a arătat că omul contemporan nu e nici măcar mincinos, fiindcă mincinosul respectă adevărul destul cât să-l ascundă, ci este bullshitter, adică indiferent la el. Heidegger a numit Gerede vorbirea care circulă fără temei, repetată pentru că e repetată. Evanghelia o știa: „despre orice cuvânt deșert (argon rhēma, cuvânt fără lucrare) pe care îl vor rosti oamenii, vor da socoteală” (Mt 12:36). Dar rădăcina minciunii limbii stă mai adânc: cercetările lui Trivers despre autoînșelare susțin că mintea se minte întâi pe sine ca să mintă mai convingător pe alții. Deci adevărul cerut de la limbă nu poate fi smuls fără credința cerută de la suflet, iar cel mai înalt adevăr al limbii este mărturisirea, spunerea a ceea ce ești în fața lui Dumnezeu (1 In 1:9), pentru că Adevărul este o Persoană (In 14:6) și nu o politică de comunicare.
Cumpătarea trupului. Sōphrosynē vine din sōs (întreg, sănătos) și phrēn (minte): cumpătarea este mintea păstrată întreagă. Părinții nu au disprețuit trupul, căci Dumnezeu a găsit totul „foarte bun” (Fac 1:31); dușmanul cumpătării nu e plăcerea, ci plăcerea fără hotar. Aristotel o așeza în mijlocul plăcerilor pipăitului și gustului, cele mai comune și cele mai puțin alese (Et. Nic. III, 10). Lumea de azi a făcut din lipsa de măsură o industrie: designul dependenței, studiat de Natasha Schüll, folosește exact recompensa imprevizibilă, iar Byung-Chul Han arată societatea performanței, în care omul se exploatează pe sine „liber” și cu zel. Filosoful Harry Frankfurt distinge persoana de wanton (cel ce nu are nicio voință despre propriile dorințe): cumpătarea este locul unde omul devine persoană, adică are o voință despre ce vrea.
Cordonul întreit. „Sfoara împletită în trei nu se rupe degrabă” (Ecl 4:12). Cele trei nu sunt un catalog, ci un singur odgon. Trupul dezlegat dezleagă limba: „ochii tăi vor vedea lucruri străine, și inima ta va grăi lucruri sucite” (Pilde 23:33). Limba mincinoasă tocește conștiința și răcește credința. Credința răcită lasă trupul fără rost pentru care să se înfrâneze. Dar și în sens invers: credința dreaptă înlesnește adevărul, iar adevărul păstrează măsura. Aceasta se cheamă, în latină, integritas, întregime, și o spune și Kierkegaard: curăția inimii este a voi un singur lucru. Omul cu crezul într-un fel, cu limba în altul și cu trupul în al treilea nu e „complex”, ci împărțit.
Ce se cere și ce nu. Nu se cere geniu, nu se cere extaz, nu se cere subtilitate. Intelectualul care socotește la nesfârșit poate rămâne toată viața în dezbatere despre credință fără să fi adus jertfa, pentru că cererea lui Grigorie nu este de subtilitate, ci de aducere. Se cere întregime, pe care o poate purta și omul fără școală, și cel cu multă carte.
Avva nu cere așadar trei virtuți, ci pe om întreg, cerut în trei locuri: în suflet, care crede; în limbă, care nu minte; în trup, care se măsoară. Și ce se cere se și dă, de către Cel ce a dăruit botezul.
