Dumnezeu nu te-a lăsat rob, ci stăpîn, de aceea tu să poruncești lumii, iar nu lumea ție
Înțeleptul: Cuvîntul pe care mi-l înfățişezi se află, într-adevăr, în Sfînta Scriptură. Așa este, și eu cred în el. Mai amintește-ți însă că după ce atotputernicul Dumnezeu te-a plăsmuit în chip desăvîrșit pe tine și toate cele ce se află întru tine, adică pămîntul și tot ce produce el, marea și tot ce cuprinde ea, m-a zidit și pe mine din lut și din țărînă; pe tine te-a făcut cu cuvîntul, însă pe mine el însuși m-a plămădit cu mîinile lui cele atotputernice, iar după aceasta, suflîndu-mi duhul său, m-a însuflețit, zicînd: „Adam, făptura mîinilor mele” și [făcîndu-mă] după asemănarea sa, el m-a înălțat domn și stăpîn peste toate cele ce sînt în lume, adică în tine, pe toate mi le-a dat mie și pe seama mea: oile, boii, chiar și peștii mării și altele și „m-a încununat ceva mai prejos decît îngerii” [Ps. 8, 6]. Pe scurt, pe mine m-a făcut stăpîn, iar pe tine slugă, poruncindu-mi mie să-ți poruncesc, iar ție să mă asculți, și te-a lăsat în voia mea, ca să mă folosesc de tine după cum îmi place mie. Iată deci că nu eu ție, ci tu mie trebuie să mi te supui, și nu eu de tine, ci tu trebuie să asculți de mine. Iar pentru că mi s-a dat de către atoatedătătorul Dumnezeu atîta autoritate încît să folosesc cum îmi place lucrurile tale — dar spre cele bune — să nu socotești că dacă mă voi lăsa în nădejdea lui Dumnezeu cel ce mi-a dat nădejdea, îmi va lipsi ceva! Nu! Le voi avea într-adevăr pe toate din belşug și nu-mi va lipsi absolut nimic. Căci „cei care caută pe Dumnezeu nu vor fi lipsiți de niciun bine” [Ps. 33, 10] și iarăși, ascultînd de sfînta poruncă, voi osteni și în sudoare îmi voi agonisi hrana. Mai mult, nu mă voi strădui numai pentru mine, ci și altora voi căuta să le fiu de folos și, mai ales, să le fac parte și altora din darul pe care mi l-a dat Stăpînul, pentru ca fructificîndu-mi talanții să realizez un cîștig și mai mare. Dar să realizez un cîștig, nu să umblu fără frîu în zadar și fără folos în petrecerile și dezmierdările care strică atît de mult trupului, ca și sufletului; ci lucrîndu-mi pămîntul, voi mînca și eu și-mi voi hrăni și fratele. Căci cum m-aș mai numi om, și cum m-aș considera slugă credincioasă stăpînului meu, dacă — ferească Dumnezeu! — mi-aș cheltui darul și cîștigul cu spurcatele și desfrînatele tale pofte! Căci aceasta nu numai ființele raționale, adică oamenii, vedem că nu o fac, dar nici animalele — ființele înzestrate cu simțuri —, căci și ele arată una față de alta oarecare dragoste. Așadar, cum aș putea oare să ascult cuvintele tale viclene și corupătoare și să mă fac mai rău decît animalele neraționale, schimbîndu-mi natura omenească în natură nerațională? Aș ajunge mai rău decît animalele neraționale dacă te-aș asculta și aș face după cuvîntul tău.
Dumnezeu, care le poartă de grijă păcătoșilor, cu cît mai mult le va purta celor drepți?
Lumea: Acum văd cum cauți să găsești multe cuvinte, deși fără nicio socoteală, ca să-mi răspunzi. Dar vreau să te întreb și eu, pentru că spui că citești Sfînta Scriptură, oare nu zice aceasta într-un loc: „Ia aminte la păsările cerului, că nici nu ară, nici nu seamănă și hrana nu le lipsește?” [Mt. 6, 26]. Acum dar de ce vrei să te arăți neascultător față de Sfînta Scriptură? Cum de calci porunca lui Dumnezeu, nesocotind-o, și te căznești și te lupți în tot felul? Ari, semeni, vînezi, lucrezi și așa mai departe? De ce nu te lași pe nădejde, și atunci aș vrea să te văd cum vei trăi? Atunci vei cunoaște cît sînt eu de bună și cît sînt de bune bunătățile bunătății mele.
Argumentul cu care Înțeleptul deschide acest schimb răstoarnă întreaga logică pe care Lumea o construise până acum: nu omul e supus ei, ci ea, prin rânduiala lui Dumnezeu, îi este supusă lui. Sfântul Grigorie de Nyssa observă în Despre alcătuirea omului că, spre deosebire de restul zidirii, omul nu a fost făcut printr-un simplu cuvânt, ci ca încununare a lucrării — plăsmuit cu mâinile lui Dumnezeu și însuflețit direct — tocmai pentru ca demnitatea lui de stăpân să fie vădită chiar în felul zidirii sale, înainte de a i se da vreo poruncă. Psalmul citat de Înțelept confirmă aceeași ierarhie: omul e „încununat cu mărire și cu cinste” și pus „peste lucrurile mâinilor” lui Dumnezeu (Ps. 8:6-7). Robia nu e deci firea omului, ci doar starea în care patima îl coboară atunci când preferă să slujească Lumii în loc s-o stăpânească.
Lumea încearcă apoi o mișcare vicleană, asemenea celei din pustia ispitirii: dacă până acum îl acuza pe Înțelept că se folosește prea mult de darurile ei, acum îl acuză de exact contrariul — că se folosește prea puțin de nădejde, muncind. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind chiar acest verset despre păsările cerului, arată că porunca Domnului nu oprește munca, ci grija chinuitoare (μέριμνα): păsările nu stau nemișcate, ci zboară, caută, culeg — doar că n-au hambare și nu se frământă pentru ziua de mâine. Textul pe care Lumea îl citează spre a opri lucrarea Înțeleptului spune, de fapt, exact ce face el: să muncești fără să te îngrijorezi, nu să nu muncești deloc.
De aceea Înțeleptul nu se lasă atras în capcană, ci răspunde cu porunca ce urmează firesc din prima: „în sudoarea feței tale vei mânca pâinea ta” (Fac. 3:19), iar Apostolul adaugă limpede: „cine nu vrea să lucreze, nici să nu mănânce” (2 Tes. 3:10). Nu există contradicție între cele două porunci, ci o singură rânduială cu două fețe: lucrarea mâinilor pentru cele necesare, și lipsa grijii sufletului pentru ce depășește necesarul. Pilda talanților pe care Înțeleptul o pomenește arată același lucru: stăpânul nu-l laudă pe robul care a îngropat darul de teamă, ci pe cel care l-a lucrat și a adus rod (Mt. 25:14-30) — pasivitatea pe care Lumea o cere aici nu e smerenie, ci îngroparea talantului sub alt nume.
Tocmai de aceea pasivitatea pe care Lumea o propune trebuie privită cu bănuială: ea nu-l cheamă pe Înțelept la odihna în Dumnezeu, ci la o altă formă de dependență — de ea însăși, de darurile ei, primite fără lucrare și fără mulțumire cuvenită Dăruitorului. Avva Dorotei al Gazei numește această momeală „lenea îmbrăcată în veșmântul smereniei”, cea mai grea de recunoscut dintre ispite, pentru că se folosește de un cuvânt adevărat al Scripturii pus la o lucrare străină. Cel care rămâne stăpân — și nu rob — nu e cel care nu lucrează, ci cel care lucrează fără să-și pună nădejdea în lucrul mâinilor sale, ci în Cel care i-a dat și mâinile, și pământul, și porunca de a-l stăpâni.
