Înțeleptul: Este adevărat că, în ce privește anii, ești mai bătrînă decît mine, în privința asta nu te contrazic; de-aceea te-ai și învățat să întinzi așa de multe și felurite curse, și cu ele i-ai prins în lanțurile tale pe mulți ca mine, care au slabă fire omenească. Adevărat ai spus că ochiul n-a văzut și urechea n-a auzit îndreptățirea nădejdii celor care cred drept. Așa și este, căci pentru răbdarea celor pe care tu îi chinuiești crunt și fără milă în fiecare zi, în fiecare ceas și în tot chipul, stăpînul creației urmează să le dăruiască bunurile pe care nu le-au văzut și desfătările pe care nu le-au auzit (1 Cor. 2, 9); și le va dărui acestea pentru că nu s-au amestecat cu tine și au îndurat cumplitele tale cazne chinuitoare. Dar după două adevăruri ai adăugat și o minciună, precum ți-e aproape mereu obiceiul, de aceea frumos te voi combate cu fericitul Pavel, acolo unde zice: „Să sporească întotdeauna în lucrul Domnului, ştiind că truda lor întru Domnul nu este zadarnică” [1 Cor. 15, 58]; și tot el spune iarăși că Domnul a făgăduit celor curați viața viitoare. Dumnezeu nu știe să mintă [Evr. 6, 18]; sau ai de zis ceva și împotriva acestor cuvinte mai puternice decît zidurile și decît temeliile de marmoră? Oare nu mi se cuvine acum să sper cu tărie și fără îndoială, de vreme ce și Pavel este cel care mărturisește adevărata făgăduință a Domnului, Pavel, care, ca și Dumnezeu, nu știe să mintă? O, lume, călăuză oarbă; o, lume, plină de vicleșuguri și cursă pregătită; o, lume, bună de gură și grăitoare de minciuni! Cît de mult te căznești și cum te zbați să mă faci să cred prin lingușiri că vorbele tale sînt adevărate și că minciuni sînt cuvintele Domnului și ale credincioaselor sale slugi! Dar mai degrabă voi primi moartea decît să-mi pun în minte nu numai să fac, dar măcar să spun lucrul acesta. Ci iarăși, cu glas tare, voi zice: „Răbdînd voi răbda pentru Domnul [Ps. 39, 1] și nădăjduind voi nădăjdui în cuvintele adevărate ale slugilor sale, și neabătîndu-mă de la acestea, nădejdea mi se va împlini”. Iar pe tine, arătare deșartă și vis amăgitor, te voi socoti și te voi numi călăuză oarbă a celor care te urmează.
Cerînd cu deplină credință cele cerești, ți se vor da totodată și cele pămîntești
Lumea: Deoarece nădăjduiești cu atîta tărie și te bizui pe multe lucruri viitoare și care abia de acum înainte urmează să se înfăptuiască, și nu crezi în cele ce vezi, ci în cele ce auzi, de ce dar în toate treburile tale și în toate acțiunile tale te folosești de înlesnirile mele? Mai întîi, de ce locuiești în mine? De ce mănînci bucatele și hrana mea? De ce aduni grîul și roadele țarinelor mele? De ce culegi roadele pomilor mei? De ce te îmbraci în veșmintele mele și, încingîndu-te, te acoperi cu ele? De ce mulgi vaca mea? De ce aduni mierea albinelor mele? De ce ari ogorul cu boul meu? De ce semeni cu semințele mele? De ce umbli cu corabia mea pe mare și cu calul meu pe uscat? Și ce să mai lungesc vorba; pe scurt, precum ți-am mai spus și altădată: de ce te folosești de toate lucrurile mele? De vreme ce zici că eu nu sînt bună și nici binefăcătoare, pentru ce te gospodărești în tot chipul cu ele, părîndu-ți-se bune cele ce am? Toate cele pe care le faci știu eu de ce le faci: ca să nu-ți lipsească ceva mîine și ca să se înmulțească toate cu prisosință în casa ta. Să-ți mai spun încă un lucru, o, săracule cu mintea, pe care știu că nu-l vei tăgădui: oare nu te învață Sfînta Scriptură: „Nu te îngriji ce vei mînca sau bea mîine?” [Mt. 6, 25]. Poți oare să tăgăduiești aceasta, sau poți să spui că nu-i așa? Desigur că nu! Atunci de ce trăiești fără nădejde? De ce umbli și nu stai? De ce te ostenești și te îngrijești de ale tale, dacă, după cuvîntul Scripturii, chiar de vei sta și nu te vei îngriji, mîine toate cele necesare ți le vei avea de-a gata și nu-ți vor lipsi? Acum trebuie să știi însă — și știind să-mi mulțumești — că eu sînt aceea care fac și dăruiesc tuturor tot binele și că, deși ești îndărătnic, îți fac parte și ție, ca și celorlalți, din bunătățile și din comorile mele, și îți adaug și mai multe la cîte ai. De aceea, recunoscînd aceasta, trebuie să-mi mulțumești.
Lumea își schimbă aici arma: nu mai neagă nădejdea Înțeleptului, ci încearcă s-o întoarcă împotriva lui — dacă nu crezi în mine, de ce te folosești de pâinea, de hainele, de boul și de corabia mea? E aceeași capcană cu care satana ispitea în pustie, citând și el Scriptura pe dos (Mt. 4:6), și de aceea Sfântul Ioan Gură de Aur atrage atenția că vrăjmașul nu minte întotdeauna prin cuvinte false, ci mai adesea prin adevăruri scoase din locul lor. Nu contactul cu lucrurile create e problema, ci confuzia pe care Lumea o propune între folosirea lor și încrederea în ele.
Fericitul Augustin numește tocmai această deosebire uti și frui: a te folosi (uti) de un lucru ca mijloc spre Dumnezeu e cu totul altceva decât a te bucura (frui) de el ca și cum ar fi ținta ultimă a sufletului. Grâul, boul, corabia sînt daruri bune ale Creatorului — „orice făptură a lui Dumnezeu e bună… și se sfințește prin cuvântul lui Dumnezeu și prin rugăciune” (1 Tim. 4:4-5) — dar Lumea vrea să fie confundată cu Dăruitorul, ca cel ce le primește să-i datoreze ei mulțumirea cuvenită lui Dumnezeu. Înțeleptul locuiește pe pământul Lumii exact așa cum spunea în articolul anterior al acestei serii: ca și cum n-ar fi în ea (1 Cor. 7:31) — folosindu-se de darurile ei, fără să-i închine inima.
Cuvântul din Predica de pe Munte pe care Lumea îl citează cu viclenie — „nu vă îngrijiți de ziua de mâine” (Mt. 6:25) — are chiar în capitolul acela continuarea pe care Lumea o trece sub tăcere: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea Lui, și toate acestea se vor adăuga vouă” (Mt. 6:33). Nu lipsa grijii e porunca, ci ordinea grijii: cine caută întâi cerul primește și pământul pe deasupra, nu invers. Tocmai aceasta zice subtitlul care încheie acest schimb — cele pământești vin adăugate, nu căutate întâi — iar Lumea, tăind jumătate din verset, transformă o făgăduință a lui Dumnezeu într-un argument al ei.
De aceea temeiul pe care Înțeleptul îl aduce nu e retoric, ci juridic în sensul cel mai înalt: „Dumnezeu nu poate să mintă” (Evr. 6:18), iar truda celor drepți „nu este zadarnică în Domnul” (1 Cor. 15:58). Sfântul Isaac Sirul spune că nădejdea întemeiată pe o făgăduință a lui Dumnezeu e mai tare decât orice zid de piatră, tocmai pentru că nu depinde de puterea celui ce nădăjduiește, ci de credincioșia Celui ce a făgăduit. Iar titlul sub care stă tot acest schimb — „omul drept nu va muri în veci” — nu e o negare a morții trupești, ci afirmarea aceleiași distincții pe care seria a repetat-o de la primele ei articole: Lumea numără anii trupului; Înțeleptul își leagă viața de Cel ce nu numără.
