„O viziune. Ore de învățătură și de meditație pentru adulți, chiar și pentru cei mai maturi; asemenea așezăminte cercetate fără silnicie, dar după porunca morală a întregii obști; bisericile, ca locuri de întâlnire cele mai vrednice și mai bogate în amintiri; totodată sărbători zilnice în cinstea rațiunii dobândite și dobândibile de om; o înflorire mai nouă și mai deplină a idealului de învățător, în care clericul, artistul, medicul, omul de știință și înțeleptul se amestecă, iar virtuțile lor individuale ies la iveală ca virtute colectivă chiar în învățătura lor, în cuvântările lor, în metoda lor. Aceasta este viziunea mea mereu întoarsă, despre care cred cu tărie că a ridicat un colț al vălului viitorului.” (Nietzsche)
Nietzsche a văzut ce a pierdut epoca modernă: formarea omului matur. Școala se sfârșește odată cu tinerețea, iar după ea omul rămâne singur cu gândurile lui. Psihologia vârstelor arată azi că maturitatea nu este o încheiere, ci o continuă prefacere. Pierderea ritmului comun, a orelor de liniștire și a locului de întâlnire se plătește cu singurătate și cu dispersarea atenției. Hadot a arătat că filosofia antică nu era doctrină, ci exercițiu zilnic al sufletului. Nietzsche își dorește deci ce a avut odinioară omenirea: un drum făcut împreună, în fiecare zi.
Dar ceea ce el descrie ca pe o vedenie a viitorului există de aproape două mii de ani. Sunt orele zilei, cu vecernia și utrenia, ceasurile de învățătură și de tăcere, bisericile ca loc de întâlnire bogat în amintiri, iar „silnicia” este înlocuită de porunca de taină a obștii. Și este chiar învățătorul în care se împreună clericul, medicul și înțeleptul: duhovnicul, pe care Părinții îl numesc doctor al sufletelor, iar Scara lui Ioan Scărarul îl așază între medic și păstor.
Drumurile se despart la o singură expresie: „sărbători în cinstea rațiunii dobândite”. O rațiune care se sărbătorește pe sine are nevoie de oglindă. Evagrie așază slava deșartă înaintea mândriei tocmai pentru că ea trăiește din privirea altuia. Sfântul Maxim Mărturisitorul numește rădăcina acestei mișcări iubirea de sine (philautia): mintea care se închină propriei lumini. Psihologia o recunoaște în intelectualul care cântărește la infinit și nu mai hotărăște, pentru că are toate virtuțile minții și nu are măsura. Diacrisisul, deosebirea, pe care Scărarul o așază mai presus de toate, nu se dobândește prin ascuțime. Se primește odată cu smerenia. Psalmul spune: „întru lumina Ta vom vedea lumină” (Ps. 35, 10). Rațiunea omului nu se sărbătorește, ci se împărtășește din Logos, „lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul” (In. 1, 9).
Învățătorul visat are în el cinci chipuri: cleric, artist, medic, om de știință, înțelept. Un singur Om le are pe toate fără să fie actor: Hristos. Este Medicul, „cei sănătoși n-au trebuință de doctor” (Mt. 9, 12). Este Învățătorul: „Voi mă numiți Învățătorul și Domnul” (In. 13, 13). Este Arhiereul (Evr. 4, 14), Înțelepciunea lui Dumnezeu (1 Cor. 1, 24) și Artistul prin care „toate printr-Însul s-au făcut” (In. 1, 3). Metoda Lui este viața Lui: „pildă v-am dat” (In. 13, 15). Acesta este sensul fraților Paterikonului care mergeau la bătrân mai întâi ca să-l vadă, și abia apoi ca să-l audă. Virtutea devine „colectivă” în învățătură numai când cel care învață a devenit el însuși cuvânt. Un ideal compus din cinci meserii nu se poate fabrica prin pedagogie. Se poate doar primi de la Persoana care le ține laolaltă.
Nietzsche crede că a ridicat un colț al vălului. Apostolul spune că vălul nu se ridică cu colțul, ci se ia deodată: „când se va întoarce la Domnul, se ia vălul” (2 Cor. 3, 16).
Sărbătoarea de fiecare zi există, iar biserica e deschisă. Rămâne întrebarea la ce masă stă omul: la sărbătoarea rațiunii pe care și-a dobândit-o, sau la Masa Cuvântului care i se dă.
