„A zis Avva Dioscur: Dacă ne îmbrăcăm cu veșmântul ceresc, nu ne vom arăta goi. Dacă, însă, nu suntem aflați purtând acel veşmânt, ce vom face, fra-ților? Vom auzi și noi glasul acela care zice: Aruncați-l în întunericul cel mai dinafară, acolo va fi plângerea și scrâșnirea dinților!. Ruşine mare ne va fi, după atâția ani în care am purtat schima monahală, să fim găsiți în acel ceas al judecății neavând veşmânt de nuntă. O, ce căință ne va cuprinde atunci! O, ce întuneric ne va învălui, în fața părinților și a fraților noştri, văzându-ne aceștia pe noi osândiți de îngerii osândirii! Ce tristețe îi va cuprinde pe Avva Antonie și pe Avva Am-mun cel din Nitria, pe Avva Pavel al Fotiei, pe Avva Ammun, cel din Arabia Egiptului și pe Avva Mios din Tebaida, pe Avva Macarie Alexandrinul, pe Avva Pafn-utie din Sidonia, pe Avva Orsirie din Tigonia, pe Avva Ammonie Henevritul și pe toți drepții care vor fi luați în Împărăția Cerurilor, în timp ce noi vom fi aruncați în întunericul cel mai din afară!”
Avva Dioscur nu vorbește despre păgâni și nici despre alții. Spune „noi” și le spune „fraților”, adică vorbește monahilor care poartă de ani schima. Frica lui privește deci pe cel care are deja forma, nu pe cel care n-a auzit încă de ea.
Aici stă miezul dogmatic. Veșmântul nu este o însușire pe care omul și-o fabrică, ci este Hristos Însuși: „Câți în Hristos v-ați botezat, în Hristos v-ați îmbrăcat” (Gal. 3, 27); „îmbrăcați-vă în Domnul Iisus Hristos” (Rom. 13, 14). Tradiția Părinților vede în el veșmântul de slavă pe care Adam l-a pierdut în Eden, când a spus „gol sunt” (Fc. 3, 10). Goliciunea aceea nu era a trupului, ci a unei ființe rămase fără lumina pe care o primise. Pe Tabor, „hainele Lui s-au făcut albe ca lumina” (Mt. 17, 2): veșmântul de nuntă este lumina necreată pe care Dumnezeu o dă, iar omul o poate primi sau o poate refuza.
Pilda nunții (Mt. 22, 11-13) are un detaliu care ar trebui să îngrijoreze pe oricine se știe „înăuntru”. Omul fără haină de nuntă a intrat în sală, a fost chemat, a stat la masă. Nu a fost aruncat pentru că n-a fost invitat, ci pentru că a rămas cum era. Iar când îl întreabă Stăpânul, „el a amuțit”. Autojustificarea, singura lui apărare, nu mai are nimic de spus.
Pentru omul de azi, „schima” are multe nume. Ea este etichetat ca „credincios”, este funcția, titlul, stilul de viață spiritual, cunoașterea teologică, felul de a vorbi despre duhovnicie. Psihologia are pentru asta cuvinte exacte. Jung numește persona masca socială prin care omul se arată lumii și pe care ajunge să o ia drept chipul lui. Winnicott vorbește despre falsul sine, care se dezvoltă ca să protejeze, și apoi ține loc de persoană. Mulți trăiesc ani întregi în acest costum, iar momentul în care el se desface, prin boală, pierdere, tăcere sau sfârșit, se simte ca o dezbrăcare. Iar rușinea, spun cercetătorii, este exact aceasta: nu sentimentul că ai greșit, ci sentimentul că ești văzut așa cum ești.
Filosofia a știut de mult diferența. În Republica, Glaucon cere o probă crudă: să fie cel drept judecat ca nedrept și cel nedrept slăvit ca drept, ca să se vadă ce rămâne din dreptate când dispare reputația. Sfântul Pavel numește același pericol „având chipul (morphosis) bunei-cuviințe, dar tăgăduindu-i puterea” (2 Tim. 3, 5). Iar cuvântul habitus, care în latină înseamnă și „haină”, și „stare statornică a sufletului”, spune ceva important despre Aristotel: virtutea este o hexis, o ținută dobândită prin fapte repetate, nu poate fi împrumutată în ultima clipă. Părinții adaugă însă ceea ce Aristotel nu știa: războiul acesta se țese împreună cu harul, iar firul este pocăința.
Dioscur își închipuie apoi o scenă care nu este a torturii, ci a rușinii în fața părinților și a fraților, cu numele lui Antonie, Ammun, Macarie înșirate în față. Înțelesul este că sfinții nu sunt nepăsători și că cei care stau în lumină nu se bucură de pierderea altuia. Mai adânc, ele arată că judecata nu este o procedură tainică, ci descoperirea adevărului în fața tuturor. Sfântul Vasile cel Mare spune că întunericul nu este o făptură, ci absența luminii. „Întunericul cel mai din afară” nu este aprins de Dumnezeu, ci este locul celui care a rămas în ce și-a ales, când lumina e de față.
Dar cuvântul lui Dioscur este o întrebare, nu o sentință: „ce vom face, fraților?” Răspunsul nu este disperarea, ci timpul de acum. Fiul risipitor nu-și face singur haina, ci Tatăl poruncește: „Aduceți haina cea dintâi și îmbrăcați-l” (Lc. 15, 22). Iar în Apocalipsă, Hristos sfătuiește pe cel care se crede bogat: „Nu știi că ești gol… te sfătuiesc să cumperi de la Mine haine albe, ca să te îmbraci și să nu se arate rușinea goliciunii tale” (Apoc. 3, 17-18). Haina se dă celui care își recunoaște goliciunea, nu celui care își apără costumul.
Rămâne întrebarea pe care nu o poate pune nimeni în locul cuiva: sub forma pe care o poartă, cine ar fi aflat în ceasul în care forma nu mai are privitori?
