„Tonul glasului în diferitele vârste. — Tonul în care vorbesc, laudă, învinuiesc și alcătuiesc versuri tinerii displace omului mai în vârstă, pentru că e prea tare și totuși, în același timp, surd și tulbure, ca un sunet într-o boltă, care capătă un răsunet atât de puternic din pricina golului; căci cea mai mare parte a gândirii tinerilor nu țâșnește din plinătatea firii lor, ci este acordul și ecoul a ceea ce s-a gândit, spus, lăudat sau învinuit în jurul lor. Cum însă simțămintele lor (înclinațiile și aversiunile) răsună mult mai puternic decât temeiurile lor, se aude, ori de câte ori își dezvăluie aceste simțăminte, tonul surd și zăngănitor care este semnul lipsei sau al sărăciei de temeiuri. Tonul vârstei mai coapte este aspru, abrupt de concis, moderat de tare, dar, ca tot ce este rostit limpede, se aude foarte departe. Bătrânețea, în sfârșit, aduce adesea o anumită blândețe și luare-aminte în tonul glasului și, oarecum, îl îndulcește; în multe cazuri, desigur, îl și acrește.” — Friedrich Nietzsche, Omenesc, prea omenesc
Nietzsche observă că tonul tinereții displace omului în vârstă: e prea tare și totuși tulbure, ca un sunet într-o boltă, care capătă răsunet tocmai din pricina golului. Gândirea tinerilor nu țâșnește din plinătatea firii lor, ci este acordul și ecoul a ceea ce s-a gândit, lăudat și osândit în jurul lor. Simțămintele lor răsună mai tare decât temeiurile, iar acest zăngănit surd trădează lipsa temeiurilor. Tonul vârstei coapte e aspru, abrupt de concis, moderat ca tărie, dar, ca tot ce e rostit limpede, se aude foarte departe. Bătrânețea îndulcește glasul, uneori însă îl acrește.
Bolta și plinătatea. Psihologia numește această stare identity foreclosure (J. Marcia): identitatea preluată gata făcută, fără cercetare proprie. Convingerea e tare tocmai pentru că n-a fost încercată. Haidt arată că rațiunile vin de regulă după simțire, ca avocat, nu ca judecător. Părinții numesc rădăcina: Evagrie pune slava deșartă (kenodoxia) înaintea mândriei, fiindcă ea are nevoie de martor. Glasul tare caută un public, iar ecoul are nevoie de pereți. Sfântul Maxim Mărturisitorul vede dedesubt iubirea de sine (philautia), care ia cuvântul altuia și îl rostește ca pe al ei.
Glasul care se aude departe. Ecclesiastul sfătuiește: „Să fie cuvintele tale puține” (5:2). Hristos cere: „Să fie cuvântul vostru: Da, da; Nu, nu” (Matei 5:37). Concizia nu e zgârcenie, ci semnul că gândul a fost dus până la capăt înainte de a fi rostit. Avva Pimen zicea: învață-ți gura să spună ceea ce ai în inimă. Cuvântul care se aude departe poartă în sine ceea ce a fost cumpănit în tăcere. Iar Ilie nu L-a aflat pe Dumnezeu în vijelie, ci în „adierea de vânt subțire” (3 Regi 19:12). Psalmul spune că glasul cerurilor a ieșit în tot pământul, deși „nu sunt graiuri, nici cuvinte” (Ps. 18:3-4). Departele nu se cucerește prin volum.
Bătrânețea care îndulcește sau acrește. Nietzsche notează fără explicație că uneori vârsta îndulcește, alteori acrește. Erikson spune același lucru în limbaj clinic: la capătul vieții stă fie integritatea, fie deznădejdea. Părinții adaugă mecanismul: anii nu sfințesc, ci coc ceea ce a fost lăsat în suflet. Pasiunea netăiată nu îmbătrânește, ci se maturizează. Blândețea (praotes) este roadă a Duhului (Gal. 5:22), nu a calendarului. De aceea Pildele spun că „cărunteța este cunună de slavă dacă se află pe calea dreptății” (16:31). Acea condiție face deosebirea dintre glasul îndulcit și cel acrit.
Unde se oprește Nietzsche. El descrie vârstele ca pe trepte ale firii. Credința adaugă o corectură: tonul nu măsoară anii, ci lucrarea dinlăuntru. „Nimeni să nu disprețuiască tinerețea ta” (1 Tim. 4:12), iar Daniel, încă tânăr, a rostit judecata care a dezvinovățit-o pe Susana. Au existat și bătrâni cu glas zgomotos și gol, ca Eli, care nu și-a mai putut domoli fiii. Plinătatea nu vine cu vârsta, ci cu pocăința.
Din Hristos se vede capătul acestei trepte. Despre El proorocul spune: „Nu se va certa, nici nu va striga, și nimeni nu va auzi pe uliți glasul Lui” (Matei 12:19). Și totuși oile „ascultă glasul Lui” (Ioan 10:27) de oriunde. Glasul care se aude cel mai departe este cel în care Cuvântul a umplut golul, iar bolta nu mai are nevoie să răsune.
