Înțeleptul: O, mare înșelătoare și cursă întinsă în negură ce ești! Ce cale largă și încăpătoare, dar acoperită cu gheață, îmi arăți și cu ce rafinată măiestrie (cunoscută însă omului rațional) mă înveți că ești demnă de crezare și deci să te cred. Însă cu aceste mincinoase înșelăciuni ale tale nu-mi vei amăgi sufletul și nici nu-mi vei clătina judecata; eu nu numai că nu le cred, dar nici nu doresc să aud de ele. De aceea nu am nevoie să te combat eu, fiindcă tu însăți te dovedești a grăi basme, cu atît mai mult cu cît știu adevărat și înțeleg fără nicio greutate că toate lucrurile tale seamănă cu comediile care par a fi ceva și după foarte puțin timp sînt ca și cum n-ar fi fost. Tot așa ești tu, și lucrurile tale sînt aidoma unor comedii, tu însăți ești o comedie vătămătoare sufletului. Comediile pe care le fac oamenii nu dăunează nimănui cu nimic, doar că fac să ne trecem vremea fără folos; însă tu duci și trupul la tulburare, și sufletul la chin; ba mai mult, tu nu folosești nici aici, nici dincolo, decît numai că prin sulițele, adică prin desfătările tale, îndulcești ochiul și rănești nevăzutele inimi, și nu numai inima trupului, ci și pe aceea a sufletului, a cărei rană nu are vindecare. Pentru acest motiv deci răbdind voi răbda, adică nădăjduind voi nădăjdui spre Domnul, și nu mult timp, și nici cu zăbavă, căci nădejdea mea va fi împlinită. Pentru că mai mult decît toate, credința mea este nădejde, și prin adevărata credință nădejdea nu îmi va fi zadarnică. În felul acesta eu voi fi încununat mai frumos, căci am crezut cu toată inima și cu tot sufletul, fără șovăială, ceea ce am auzit, și cu adevărat am nădăjduit în ce mi s-a făgăduit.
Spurcatele pofte înmulțindu-se, pînă la urmă te îneacă în adîncul descurajării
Lumea: O, rătăcitule și puțin știutorule, tu vrei să-mi spui mie și vrei să mă înveți pe mine? Sau vrei să zici poate că ești mai bătrîn de ani decît mine? Căci toate cele ce-mi spui tu că le-ai auzit eu le-am și văzut, și cîte voi mai vedea eu de aici încolo nici strănepoții tăi nu au să audă de ele! Să nu te faci că știi mai multe decît mine. Crezi oare că n-am văzut destui dintre cei ce aveau mintea ta, făcîndu-și aceeași socoteală ca și tine, care și-au pus speranța în lucrurile viitoare, și astfel, rămînînd doar cu nădejdea, au pierdut și bunătățile mele și nici n-au ajuns vreodată la cele pe care le gîndeau, nici n-au găsit ceea ce căutau, și nu li s-a dat nici timp, nici loc de căință. Dar fiindcă au fost și ei neascultători ca tine n-au vrut să audă cuvintele mele folositoare, de toate s-au lipsit și s-au depărtat. Vezi dar acum și ascultă-mă și crede-mă tot ce-ți voi spune; pentru că am să-ți spun cuvintele unui om mai înțelept decît tine, și într-adevăr mi se pare că, prin aceasta, te voi birui: „Cine a văzut spiritul omului urcîndu-se în sus sau spiritul animalului coborîndu-se în jos? Toți dintr-un loc au ieșit și într-un loc vor merge” [Ecl. 3, 20-21]. Nici îndreptățirea nădejdii tale ochiul nu a văzut-o și urechea n-a auzit-o. Să știi deci, cu adevărat, că în zadar te ostenești și degeaba nădăjduiești. Și măcar aceasta socotește: de vreme ce acel ce se află în mine și se servește de bunurile mele ieșind din mine (adică după moarte) n-a văzut niciun bine, atunci ce bine va mai găsi el sau ce fericire o să mai întîlnească? Știu eu că în marea-ți îndărătnicie vei răspunde că au găsit sau că vor găsi. Dar spune-mi, de unde-ți vine o încredere atît de tare sau care dintre cei ce au ieșit din mine, adică dintre cei morți s-a întors, adică a înviat, ca să vină și să-ți spună că a găsit un alt bine mai bun decît binele meu? Iată, eu nu doresc două mărturii de la tine, ci una singură. Dar sînt sigură că nu vei găsi răspuns, iar tu să fii convins că nădejdea ta este zadarnică.
Lumea își alege cu grijă martorul: îl citează pe Solomon, dar tocmai versetul în care Ecclesiastul, vorbind ca înțelepciune „de sub soare”, pune întrebarea fără să-i dea încă răspuns — „cine știe duhul fiilor omenești, de se suie în sus…?” (Eccl. 3:21). Sfântul Grigorie de Nyssa arată în Omiliile la Ecclesiast că întreaga carte e scrisă tocmai ca să vindece mintea de încrederea în cele „de sub soare”, nu ca să încheie disputa despre suflet; nedumerirea lui Solomon e o treaptă, nu o concluzie. Lumea citește o întrebare ca și cum ar fi un răspuns — și tocmai acest fel de citire, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, deosebește pe cel ce scotocește Scriptura după armă de cel ce o ascultă după adevăr.
Provocarea cu care Lumea încheie — „care dintre cei morți s-a întors ca să-ți spună?” — nu e nouă; e chiar cererea bogatului nemilostiv din iad, care voia să trimită pe Lazăr înapoi la frații lui: „Dacă nu ascultă de Moise şi de prooroci, nu vor crede nici dacă ar învia cineva din morţi” (Lc. 16:31). Avraam nu răspunde acolo cu o dovadă suplimentară, ci arată limita cererii înseși: necredința care refuză Scriptura nu se vindecă prin minune, ci se adâncește. Și totuși Dumnezeu a dat mai mult decât cere Lumea aici: „Hristos a înviat din morţi, fiind începătură a celor adormiţi” (1 Cor. 15:20) — un martor S-a întors, cu adevărat, din moarte, și tocmai despre El mărturisesc Apostolii, ca despre cel văzut și pipăit, nu doar auzit.
Formula pe care Înțeleptul o alege ca temelie a răspunsului său — „răbdând voi răbda, nădăjduind voi nădăjdui spre Domnul” — reia aproape cuvânt cu cuvânt pe psalmist: „Aşteptând am aşteptat pe Domnul şi a luat aminte la mine” (Ps. 39:2, LXX), iar Apostolul adaugă temeiul pentru care o asemenea nădejde nu poate fi zadarnică: „nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt” (Rom. 5:5). Nu e o nădejde întemeiată pe presupunere, cum sugerează Lumea, ci pe o Persoană deja cunoscută prin credință — de aceea Apostolul Pavel o numește „încredinţarea lucrurilor nevăzute” (Evr. 11:1), nu ghicire a celor incerte.
Sfântul Petru numește exact acest fel de nădejde „nădejde vie, prin învierea lui Iisus Hristos din morţi” (1 Pt. 1:3) — vie, spre deosebire de comediile de care vorbește Înțeleptul, care par ceva și îndată nu mai sînt nimic. Lumea are, într-un fel, dreptate să spună că n-a văzut pe nimeni întorcându-se; dar tocmai asta arată că judecata ei se oprește la hotarul morții, în timp ce nădejdea creștină începe exact de acolo unde judecata Lumii se termină. De aceea Înțeleptul nu-i cere Lumii o dovadă în limbajul ei, ci se mulțumește cu singura mărturie care contează: „am crezut cu toată inima şi cu tot sufletul, fără şovăire”.
