Spunea Fericitul Epifanie: Chip al lui Hristos fiind, Melchisedec a binecuvântat rădăcina iudeilor, pe Avraam. Cu cât mai mult decât acesta, Adevărul, Hristos, binecuvântează și sfințește pe toți cei care cred în El. — Fericitul Epifanie
Cuvântul Fericitului Epifanie are trei personaje și un singur raționament. Avraam este rădăcina, Melchisedec este chipul, Hristos este Adevărul. Dacă chipul binecuvântează rădăcina, cu cât mai mult Cel ce este Arhetipul binecuvântează tot ce crește din ea. Este felul de argumentare al Epistolei către Evrei: de la mai mic la mai mare.
Cel mic este binecuvântat de cel mare. „Fără nicio îndoială, cel mai mic este binecuvântat de cel mai mare” (Evrei 7:7). Melchisedec, rege al Salemului și preot al Dumnezeului Preaînalt, scoate pâine și vin și îl binecuvântează pe Avraam (Facere 14:18-20). Binecuvântarea nu se poate da de sine: cine se binecuvântează pe sine ajunge propriul său mai mare și propriul său mai mic, adică nimic. Filosofia limbajului are un nume pentru acest soi de cuvânt, enunțul performativ (J. L. Austin), care nu descrie un lucru, ci îl face. Scriptura îl știa de la început: eu-logiaeste „cuvântul bun” care face binele. Psihologia confirmă setea de dedesubt. Strigătul lui Esau, „binecuvântează-mă și pe mine, tată!” (Facere 27:34), este strigătul celui care n-a fost oglindit de privirea ce afirmă (Winnicott, Kohut). Binecuvântarea nu este laudă. Lauda măsoară fapta; binecuvântarea vine dintr-o plinătate care nu depinde de faptă.
Umbra și Adevărul. Melchisedec este „asemănat Fiului lui Dumnezeu” (Evrei 7:3). Nu este Fiul, ci asemănat. Legea are „umbra bunurilor viitoare, nu chipul însuși al lucrurilor” (Evrei 10:1), iar rânduielile ei sunt „umbra celor viitoare, iar trupul este al lui Hristos” (Col. 2:17). Sfântul Ciprian vede în pâinea și vinul lui Melchisedec tipul Euharistiei. Epifanie spune cuvântul în lupta cu melchisedecienii, care îl ridicau pe Melchisedec mai presus de Hristos (Panarion 55): tipul întors împotriva Arhetipului. Platon descrie aceeași eroare în peștera cu umbre luate drept lucruri (Republica VII), dar acolo omul se urcă singur spre soare; aici Adevărul coboară în peșteră. Pilat întreabă „Ce este adevărul?” (Ioan 18:38) stând chiar în fața Lui, căci Adevărul nu este o propoziție, ci o Persoană (Ioan 14:6). Aceeași inversare lucrează și azi, la altă scară. Psihologia o numește idealizare: cel care arată spre ceva este luat drept ceea ce arată. Un duhovnic, un învățător, un terapeut sunt tipuri; slujesc atâta vreme cât arată dincolo de ei.
Rădăcina și ramurile. „Dacă rădăcina este sfântă, sunt sfinte și ramurile” (Rom. 11:16). Epistola către Evrei spune că Levi, încă în coapsele lui Avraam, a dat zeciuială lui Melchisedec (7:9-10): tot neamul era binecuvântat în rădăcină. Același raționament de solidaritate stă în spatele cuvântului „precum în Adam toți mor, așa și în Hristos toți vor învia” (1 Cor. 15:22). Iar Hristos nu binecuvântează doar rădăcina, ci și mlădițele altoite, măslinul sălbatic: cei „din credință” sunt fiii lui Avraam, iar binecuvântarea lui Avraam ajunge la neamuri în Hristos Iisus (Gal. 3:7-9, 14). Hotarul binecuvântării nu este sângele, ci credința, adică încuviințarea de a primi.
Sfințirea, nu doar încuviințarea. Cuvântul are două verbe: binecuvântează și sfințește. Psihologia umanistă (Rogers) îl cunoaște pe primul, acceptarea necondiționată. Părinții îl cunosc și pe al doilea. Fiul risipitor este primit cu îmbrățișare înainte de orice socoteală, dar nu este lăsat în zdrențe: primește haina cea dintâi, inelul și încălțămintea (Luca 15:20-22). „Sfințește-i pe ei în adevărul Tău… și pentru ei Eu Mă sfințesc pe Mine Însumi, ca și ei să fie sfințiți în adevăr” (Ioan 17:17, 19). Binecuvântare fără sfințire este lingușire; sfințire fără binecuvântare este moralism. Iar cine rămâne cu setea de binecuvântarea oamenilor, de aprobare și de public, încă nu a primit-o pe cea mai mare: „Cum puteți voi să credeți, voi care primiți slavă unii de la alții?” (Ioan 5:44). Slava deșartă, în limbajul lui Evagrie, este binecuvântarea cerșită de la cei care nu o au.
Ultima mișcare a lui Hristos pe pământ este o binecuvântare: „pe când îi binecuvânta, S-a depărtat de la ei și Se înălța la cer” (Luca 24:51). Melchisedec a adus pâine și vin; Adevărul Se dă pe Sine, Trup și Sânge. Cine Îl primește nu mai are de rătăcit printre umbre.
