Viața veșnică n-are sfîrșit; străduiește-te deci nu să te faci din bătrîn tînăr, ci din păcătos, drept
Înțeleptul: Nu așa, fățarnico, nu așa; ci ca praful înaintea vîntului [Ps. 2, 4], așa de înșelătoare sînt și minciunile cuvintelor tale; am zis „înaintea vîntului”, adică înaintea adevărului. Și adevărate sînt vorbele mele că mi se va înnoi tinerețea ca vulturului, că doar nu de la mine și nici din mintea mea le-am grăit. Dar acuzatorul tău și martorul meu este dumnezeiescul părinte David în psalm și de aceea, hai, ia aminte și ascultă cuvintele mele pentru că dacă am spus că se va înnoi tinerețea mea — deși păcătos, am totuși această nădejde — nu este vorba numai de tinerețea mea, ci și de a tuturor aleșilor lui Dumnezeu; și n-am spus „s-a înnoit” sau „se înnoiește”, ci am zis „se va înnoi” (și acest lucru îl cred, și așa va fi); nici n-am spus că tinerețea se va înnoi prin reîntoarcerea zilelor, ci prin faptele bune și folositoare sufletului; și nu în veacul acesta al împărăției tale, ci în veacul și împărăția cerurilor, unde sufletul omului, învingîndu-se prin virtuți, nu va mai îmbătrîni niciodată. De vrei încă, adu-ți aminte de cuvîntul Domnului, unde zice: „Cinstește pe tatăl tău și pe mama ta dacă vrei să trăiești mult pe pămînt” [Ex. 2, 12]. Iată dar că faptele bune prelungesc viața și înnoiesc tinerețea nu numai în veacul ce va să vie și care este fără de sfîrșit, ci și într-acesta care are sfîrșit, mai ales că nu tu, ci cerul este patria noastră.
Nu nădăjdui în cele pe care le vede trupul, ci în cele pe care le contemplă sufletul
Lumea: Cum să-ți spun și să te socotesc în toate mințile și cum să te număr printre cei înțelepți, de vreme ce tu crezi lucruri zvonite și nevăzute și te bizui pe lucruri viitoare și care abia de acum înainte au să se întîmple, asupra cărora te pronunți fără să le cunoști ce sînt, cum sînt și cînd se vor întîmpla și în care nădăjduiești rămînînd în bezna ignoranței și a lipsei de învățătură? Eu însă cîte ți-am arătat și cîte ți-am spus ți le-am dovedit. De ce nu crezi tu cuvintele mele, ci crezi în cele ce vor să fie, în cele nevăzute, zvonite și de neînțeles? Dacă ai fi prooroc, aș zice: „Acesta e prooroc și cunoaște cele viitoare”. Cum însă nici prooroc nu ești, ci un om ca și ceilalți oameni, și pentru că ești ca și ceilalți oameni, iată dar că nu cunoști cele ce vor să fie. Îmi mai spui apoi că la sfîrșitul acestui veac va fi așa și pe dincolo, iar tu nu poți ști nu numai ce va fi la sfîrșitul veacului, dar nici ce va fi sau ce se va întîmpla înainte sau după. Cu asemenea minte și cu astfel de socoteală, mintea ți-e în vînt și socoteala în nori, pentru că tu îți pui toată nădejdea și credința în cele viitoare și în cele care vor să fie. De aceea, lăsînd acum încăpățînarea, vino la mine, gîndește-te și vezi, bagă-ți în cap și înțelege că toate ale mele sînt adevărate, și aceasta nu numai pentru că ți le spun eu, ci pentru că așa sînt mărturisite și de alți înțelepți. Căci toate cîte ți le-am spus, iată că ți le-am pus și înaintea ochilor. Nu fi deci îndărătnic și neîncrezător, ci supus și încrezător.
Cantemir mută aici centrul disputei acolo unde de fapt s-a aflat de la început: nu în chestiunea tinereții trupești, pe care Lumea o respinsese pe bună dreptate, ci în felul cum se citește o făgăduință. Înțeleptul nu spune „s-a înnoit”, ci „se va înnoi” — vreme viitoare, nu constatare. E exact deosebirea pe care Apostolul o face între vedere și credință: „nădejdea care se vede nu mai este nădejde, căci ce vede cineva, pentru ce să mai nădăjduiască?” (Rom. 8:24). Cel ce cere dovadă imediată pentru o făgăduință veșnică cere, de fapt, s-o desființeze, transformând-o în eveniment de aici, măsurabil pe roata Lumii.
Tâlcul cel mai limpede al schimbării de sens pe care Înțeleptul o aduce e chiar propria lui formulă: nu tinerețea trupului, ci trecerea din păcătos în drept. Sfântul Isaac Sirul numește pocăința „a doua naștere”, singura înnoire pe care omul o poate cere fără să mintă, pentru că nu ține de vârstă, ci de voință; iar Sfântul Ioan Gură de Aur observă că cel care astăzi era beat de patimi și mâine se ridică prin căință a întinerit cu adevărat, mai mult decât ar întineri prin întoarcerea anilor. Aici stă și diferența dintre roata de care vorbea capitolul precedent și scara despre care vorbesc Părinții: roata te coboară acolo de unde te-ai ridicat; scara pocăinței, odată urcată, nu te mai întoarce.
Argumentul Lumii — „crezi lucruri nevăzute, eu ți-am dovedit ce ți-am arătat” — pare rezonabil doar dacă vederea trupească e singurul criteriu al adevărului. Sfântul Pavel răstoarnă tocmai acest criteriu: „nu ne uităm la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd, pentru că cele ce se văd sunt trecătoare, iar cele ce nu se văd sunt veșnice” (2 Cor. 4:18). Nu e o pledoarie pentru credulitate, ci pentru o altă ordine a certitudinii: Lumea confundă evidența cu adevărul, ca și cum ceea ce nu poate fi atins cu mâna n-ar putea fi mai sigur decât ceea ce se vede. Sfântul Isaac Sirul spune răspicat că simțurile mărturisesc doar despre lucrurile stricăcioase, iar despre cele netrecătoare mărturisește numai credința, care e „ochiul sufletului”, nu al trupului.
Trimiterea Înțeleptului la porunca cinstirii părinților, cu făgăduința vieții lungi, arată că el nu disprețuiește deloc viața aceasta, ci o așază corect: faptele bune prelungesc și înnoiesc chiar și veacul de acum, dar scopul lor nu e acest veac, ci cel care nu are sfârșit. Sfântul Maxim Mărturisitorul numește această mișcare a sufletului spre virtute epectază fără sfârșit — nu pentru că sufletul ar fi nemulțumit, ci pentru că binele spre care înaintează e infinit, și de aceea nu poate exista o clipă în care înnoirea să se oprească, așa cum s-ar opri, obosit, roiul de ani ai Lumii. De aceea încheierea Înțeleptului nu e o retragere din dispută, ci o revendicare a adevăratei patrii: „nu tu, ci cerul este patria noastră”.
