Este de folos a avea cărți creștine pentru cei care le au. Căci vederea însăși a cărților ne face mai șovăielnici în fața păcatului și chiar ne împinge să ne deschidem spre dreptate.
A zis iarăși: Mare întărire spre a nu păcătui este citirea Scripturilor.
A zis iarăși: Mare prăpastie și groapă adâncă este necunoașterea Scripturilor.
A zis iarăși că: Mare trădare a mântuirii este a nu cunoaște niciuna din legile dumnezeiești.
Același zicea că: Păcatele celor drepți sunt în jurul buzelor, iar ale necredincioșilor în trupul întreg. De aceea, cântă dumnezeiescul David: Pune, Doamne, strajă gurii mele și ușă de îngrădire împrejurul buzelor mele. Și: Zis-am: Păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc eu cu limba mea.
Același a zis că: Dumnezeu păcătoșilor care se pocăiesc le iartă și datoria, ca desfrânatei și vameșului, iar drepților le pretinde și dobânda. Și aceasta este ceea ce a spus apostolilor: De nu va prisosi dreptatea voastră mai mult decât a cărturarilor și a fariseilor, nu veți intra în Împărăția Cerurilor.
— Fericitul Epifanie
Cele șase cuvinte ale Fericitului Epifanie urmează un singur drum: de la cartea pusă înaintea ochilor, la Scriptura citită, la primejdia necunoașterii, apoi la buzele păzite și, în sfârșit, la prisosul cerut celui drept. Începutul este pragul simțurilor, sfârșitul este măsura iubirii.
Cartea văzută. „Vederea însăși a cărților ne face mai șovăielnici în fața păcatului.” Epifanie spune dinainte ceea ce psihologia obiceiului a măsurat mai târziu: comportamentul este declanșat de semnele din jur mai des decât de hotărâre (W. Wood), iar ochiul este prima poartă a gândului (Ieremia 9:21). O carte la vedere este un semn care amintește o altă lege. Dar vederea nu este încă lucrarea. Psalmul spune: „În inima mea am ascuns cuvintele Tale, ca să nu greșesc Ție” (Ps. 118:11); de la ochi, cuvântul trebuie să ajungă în inimă. Evagrie a alcătuit Antirrhetikos, un șir de versete pentru fiecare gând, după Domnul care răspunde ispititorului cu „Scris este” (Matei 4:4, 7, 10). Dar și diavolul citează Scriptura (Matei 4:6), iar Petru spune că cei neîntăriți o răstălmăcesc spre pierzarea lor (2 Petru 3:16). Cartea păzește pe cel care o citește în Biserică, nu pe cel care o folosește ca armă.
Prăpastia necunoașterii. „Poporul Meu a pierit pentru că n-a avut cunoștință” (Osea 4:6); „Vă rătăciți, neștiind Scripturile” (Matei 22:29). Sfântul Ieronim spune că necunoașterea Scripturilor este necunoașterea lui Hristos. Epifanie o numește trădare a mântuirii: străjerul care adoarme nu doar că nu vede, ci lasă cetatea descoperită. Socrate credea că nimeni nu greșește de bunăvoie, ci din neștiință; Aristotel a răspuns cu akrasia, slăbiciunea celui care știe și totuși nu face, iar Pavel a spus-o cu durere: „Binele pe care îl voiesc nu-l fac” (Rom. 7:19). Ambele adevăruri sunt în cuvântul lui Epifanie. Lipsa cunoașterii este groapă, dar cunoașterea singură nu este întărire; Scriptura întărește pe cel care se face „împlinitor al cuvântului, nu numai ascultător” (Iacov 1:22).
Păcatul de la buze. „Păcatele celor drepți sunt în jurul buzelor.” Cel care a biruit trupul își vede patima mutată la limbă; psihologia numește deplasare mutarea unei tensiuni dintr-un loc în altul. Fariseul din Luca nu fură și nu preacurvește: păcatul lui este o rugăciune, „Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți” (Luca 18:11). „Dacă cineva nu greșește în cuvânt, acela este om desăvârșit” (Iacov 3:2). Slava deșartă și mânia ies pe gură: gândul nerostit se mai poate lepăda, cuvântul rostit nu se mai ia înapoi (Matei 12:36). David cere o strajă și o ușă de îngrădire (Ps. 140:3), nu un zid. Ușa se deschide, pentru cuvântul de folos. Iar a doua rugăciune, „păzi-voi căile mele, ca să nu păcătuiesc cu limba mea” (Ps. 38:1), arată de unde începe paza: din hotărârea de a lua seama la sine.
Datoria și dobânda. Păcătoșilor care se pocăiesc Dumnezeu le iartă datoria: desfrânatei i se iartă mult, fiindcă a iubit mult (Luca 7:47), iar vameșul se coboară acasă îndreptat (Luca 18:14). Dreptului îi cere și dobânda, ca stăpânul din pilda talanților: „ai fi dat banii mei schimbătorilor, și eu, venind, aș fi luat ce este al meu cu dobândă” (Matei 25:27). Cuvântul din Matei 5:20 este perisseusē: dreptatea trebuie să prisosească. Cărturarii și fariseii dădeau zeciuială din izmă, din mărar și din chimen (Matei 23:23); dreptatea care numără exact rămâne la datorie. Aristotel definește dreptatea ca a da fiecăruia ce i se cuvine; Evanghelia cere dincolo de socoteală, iubirea. Psihologia arată pericolul de cealaltă parte: moral licensing(Monin și Miller, 2001; Merritt și colab., 2010). După o faptă bună, omul își îngăduie o abatere, ca și cum contul ar fi rămas în plus. Dreptul care se simte creditor este tocmai cel de la care se cere dobânda. Iar răspunsul rămâne cel al Evangheliei: „Când veți face toate, ziceți: slugi netrebnice suntem” (Luca 17:10).
Drumul se încheie unde a început: cartea la vedere, buzele păzite, dobânda adusă. Ochiul, limba și mâna: nimic din om nu rămâne în afara străjii, iar tot ce este adus se aduce ca de o slugă netrebnică.
