Cu cât omul se apropie mai mult de Dumnezeu, cu atât se vede pe sine mai mic, iar pe Dumnezeu mai mare.
Mândria îl face pe om să creadă că a ajuns undeva. Harul îi descoperă însă cât de nesfârșită este frumusețea lui Dumnezeu și cât de mult mai are de înaintat. De aceea, cei care au sporit cel mai mult în sfințenie nu s-au socotit mari, ci cei mai neînsemnați dintre oameni.
A rămâne mic înaintea lui Dumnezeu nu înseamnă a-ți disprețui viața sau darurile primite. Înseamnă a recunoaște că tot binele pe care îl ai este darul Lui. Așa cum luna nu are lumină de la sine, ci o primește de la soare, tot astfel sufletul strălucește numai atunci când primește lumina lui Hristos.
Ferește-te de gândul că ai înțeles totul sau că ai biruit toate patimile. În clipa în care omul încetează să se păzească, începe să cadă. Dar cel care rămâne smerit va continua să învețe, să se pocăiască și să primească har peste har.
Nu căuta să fii socotit mare înaintea oamenilor. Caută să rămâi mic înaintea lui Dumnezeu. Cel care se smerește nu pierde nimic, ci face loc în inima sa pentru plinătatea harului. Dumnezeu umple vasul care se golește de sine.
„Oricine se va smeri pe sine ca acest copil, acela este cel mai mare în Împărăția cerurilor.” (Matei 18:4)
